IA \ W. SHAKESPEARE OPERE ALESE I IULIU CESAR M TRADUCERE METRICĂ *g& t' rJ •' }* fii t £j ADOLPHB STERN A1' »*tUli1^ fv **4 U*x* EDIŢIA II REVĂZUTĂ BUCUREŞTI —fi Editura Librăriei Socec & Co, Societate anonimă 1922 L PREFAŢA Shakespeare este poetul care, cum a zis Al. Dumas, „a creiat mai mult după Dumnezeu", sau, după cum s'a mai zis „face concurenţă stării civile" • Mai mult; căci pe când făpturile naturei se mistue după o scurtă pribegire pe acest pă­ mânt — întrucât priveşte lutul, lăcaş vremelnic al sufletului — creaţiunije poetului nostru tră­ iesc o viaţă veşnică, în tiparul limbei sale, pen- trucă întrupează vecinicul omenesc, fără vârstă Şi fără moarte. Este un anacronism de a atribui operei lui S. tendinţe. — Ea este icoana palpitantă a rea­ lităţii, în tainele căreia nu pătrunde decât ge­ niul şi într'ânsa nu se zugrăvesc tipuri, ci in­ divizi, fiinţe complexe, cu toate însuşirile, pa­ timile şi slăbiciunile firei în luptă cu ambianţa care le plămădeşte caracterul şi voi/iţa; şi în per­ fecta potrivire între caracter şi faptă stă suprema Putere şi adevărul biruitor al oamenilor creaţi de Shakespeare. Şi în creaţiunea lui, Sh., cu dreptul suveran IV al geniului, nu ţine seamă de tipicurile conven­ ţionale ale composiţiei. Aşa nu'V pasă de regu­ lile clasice ale unităţii de loc, timp şi acţiune, sau mai bine, cum zice Heine, el o întinde: uni­ tatea lui de loc este pământul, aceea de timp este vecinicia, şi eroul, care radiază în centru, este omenirea. Tot aşă nu-i pasă de verisimilitatea fabulei- Realitatea este doară plină de întâmplări cari, pentru înţelegerea noastră mărginită a cauzali- tăţit, ne apar ca jocul toanelor hasardului. Şi „le vrai peut souvent n'etre pas vralsemblable", sau cum zice Lessing: „Das Wahrscheinliche zu finden, ist oftmals melir wert, als das Wahren (a găsi verosimilul este adesea mai preţios decât a găsi adevărul). Esenţialul este în poesle ca ficţiunea să apară ca adevăr. • Nu'l pasă nici de originalitatea fabulei:. o ia de unde o găseşte, din istorie, din cărţile vechi şi noi. In aceste găseşte materialul: dar cum îl plămădeşte! Cum viaţa ţişneşte din blocul dăltuit de poet, ca apa din stânca atinsă de Moise\ Giovanni Pascoli, marele poet italian, descrie, oarecum prin autopsie, această creaţiune poietică, în poesia lui. II contrasto, din ale lui „My~ rlcae". „Merg singur singurel, pe căi tăcute, Uitându-mă pe jos, de gânduri plin, Ici colo iau o piatră, între sute. O curăf, tai, o sclivisesc puţin, — Ce's eu? Cui pasă? — Iată un rubin, Vezi un topaz, şi, fine, ametistul." Din pietricelele găsite în cărţi, Sh. face neste­ matele sale cu străluciri nestinse în salba ome- uirei ! Şi ateste nestemate le leagă în aurul Umbel sale. Căci Sh. este şl un artist incomparabil. Limba Shakespeariană este forma şi unealta cea mai perfectă pentru fond. Şi nici nu s'ar putea altfel: căci substanţă şi formă, în artă, sunt într'o legătură organică: frumosul şi adevăratul nu se pot rosti decât prin forma frumoasă şi a- devârată. Limba lui Sh., de o bogăţie extraor­ dinară — s'a socotit că vocabularul lui numără aproape 18.Q0O cuvinte! — este pictorială, plas­ tică, aproape fiecare cuvânt este o senzibiliznre a noţiunci abstracte, aproape flecare frază o imagine şi dacă bogăţia imaginelor este caracte­ ristica poetului, Sh., şi din acest punct de ve- dere, este monarhul poeziei. Apoi şi „versul alb" decasilabul iambic, nerimai, libe.r în mişcările lui, cu ritmul său vioi, sprinten, se adapta minunat pulsului acţiunei dramatice. Chiar Aristotel zice, în Poetica lui că „unde se vorbeşte, din toate meirile cel iambic se potriveşte mai bine". Vol­ taire însă în prefaţa la traducerea sa din Iuliu VI Cesar a! lui Shikespzire, traducere făcută în a 'exandrine nerimate, zice că „versurile albe nu costă decât osteneala de a le dicta" şi deci con­ chide că „dacă s'ar începe a se face tragedii în versuri albe şi a l: juca pe scena franceză, tra­ gedia ar fi pierdută". îndată ce scoţi dificul­ tatea, scoţi meritul! Alexandrinul rimat este dar esenţial vecinie tragediei franceze. Aici^ apare „Protocolul", rutina formalistă. Pe lângă aceasta, piesele lui Sh. sunt smăl­ ţate de cugetări adânci, cari luminează profun­ zimi ascunse noua, şi de un umor suveran. Şi mste tot pluteşte, ca un soare, lumina şi căldura unei inimi mari, însetate de dreptate, de adevăr şi, mai presus de toate, de iubire, care este taina izbândei tutulor plăzmuirilor, şi a celor dramatice. De când, în fragedă vârstă, am putut citi pe Shakespeare în minunata versiune a lui A. W. Schlegel, dar mat ales de când, mai târziu (pe la 1866) l'am citit în limba originalului, scrierile m marelui dramaturg au devenit ceaslovul meu. De atunci am trăit în lumea vrzită de geniul său, şi de vreme a încolţit în mine dorul de a tălmăci toată opera sa în româneşte. Existau pe atunci, necunoscute însă de mine, numai două traduceri făcute din englezeşte, de P. P. Carp, anume Macbeth (laşi, 1864) şi Othello (1868). Ele stau însă prea sub înrîurirea traducerei germane VII a lai Schlegel şl sunt făcute în versuri alexan­ drine, cărora le lipseşte ritmul şi poezia. Am scos tntâi pe Hamlet (1877, a doua ediţie 1905), apoi pe Iuliu Cesar (1879) şi pe Regele Lear (1881). Zbuciumul vieţii m'a împedicat de a aduce la îndeplinire visul desmierdat al tinereţei mele, to­ tuşi în răgazurile ce mi le-a lăsat vultoarea altor preocupări, şi mai vârtos în ultimii ani ai râs- boiului mondial, petrecuţi în Italia, am mai tra­ dus următoarele piese: Coriolan, Antoniu şi Cleo­ patra, Negustorul din Veneţia, Othello, Macbeth, Romeo şi Julietâ, Furtuna şi am refăcut pe d'an- tregui pe Regele Lear, Hamlet şi luliu Cesar şi Visul unei nopţi de vară. Se prea putea însă ca aceste tălmăciri să doarmă în saltarul meu somnul de veei, fără în­ demnul unuia dintre cei mai de seamă prosatori ai noştri, al căruia sfat este pentru mine po­ runcă. Şl aşa versiunile mele vor vedea lumina zilei... Am păstrat peste tot formele originalului: de- casilabul iambic nerimat (versul alb), versul rimat şi proza, aşa cum le întrebuinţează Shakespeare, după caracterul tragic, liric sau popular al ac- ţiunei, şi care dă creaţiunilor lui atâta varietate şi colorit. Dintre limbile neolatine a noastră este mai menită pentru acest vers, prin elementele ei poporane aşa de pregnante şi sugestive, cari dau VIII putinţa a reproduce cuprinsul de Idei şi ima­ gini ale originalului, fără a spori din cale afară numărul versurilor din.limba engleză, căreia bo­ găţia de vorbe monosilabe îi dă o putere de ex­ presie şi o conciziune fără seamăn. Aceasta lămureşte dece versiunile din engle­ zeşte oferă greutăţi de ne'nchipuit. Mai cu deosebire când e vorba de un aşa formidabil ma­ estru al limbei ca Shakespeare. Poetul Barbu Lăzăreanu(într'un articol publi­ cat în „Adevărul Literar") descrie aceste greutăţi, într'o strălucită exuberanţă de adevărat artist : „A traduce din Shakespeare e lucru mare. Nu ajunge talent literar şl o simplă cunoaştere a limbii. Iţi tre- buesc mari aptitudini lingulstlce, ca să nu zicem geniu linguistic. A fi limpede, precis, corect— n'ajungel Iţi trebue bogăţie, Înnebunitoare, de cuvinte: trebue pi­ toresc, trebue varietate. Eşti nevolt să sfărâmi barie­ rele graiului, să reabilitezi* vorbe prescrise, suspecte, clandestine ori chiar diforme; să le Inviţi, să le rogi să dalgneze a face o alianţă morganatică cu cuvinte de cea mai înaltă dinastie şi nobleţă; expresiilor înmor­ mântate — şi cărora de mult li s'i făcut o slujbă pen­ tru odihna sufletului — să le dai nu numai o vremelnică înviere, dar să le asiguri longevitate şi să le cânţi un „Isaia dănţueşte" luându-le de mână cu termeni primă­ vărateci. Frazele trebue pe alocuri să facă irupţiune. Iţi trebue vorbe limpezi pentru noţiuni pâcloase; ai nevoe de cuvinte cari să apară hotărlte, neclintlbile, a- proape fixe, pentru ceeace e indecis şi fugar. Şi trebue fraze iluminatoare''. IX Este bine înţeles, că acolo unde n'a fost cu putinţă, ori unde n'am putut eu, să reproduc într'un ritmn curgător şL corect tot ouprinsul de idei, de imagini, nuanţa, amănuntul specific, am jertfit migala ritmului, preferind să şchloa- pete picioarele versului decât a ologi ideea. Am folosit ediţiile cele mai bune şi mai noi ale textului; lexicoprafia şi comentarii. Acest studiu migălos şi cunoaşterea desăvâr­ şită a limbei din care traduci, este ceva elementar şi o datorie de conştiinţă- Dar aceste cunoştiinţe nu dau încă căderea şi dreptul să traduci o operă poetică. Iţi mal trebue ceeace Vlahuţă a numit aşa de frumos: darul împărtăşirei, şl nu e de ajuns ca traducătorul să pipâe frumuseţea operei ca ochiul, să fie o oglindă, chiar cit o sută de ochi — cum grăieşte Zarathustra — ci trebue iniţiarea sfântă în taina poetică, trecerea ei prin sufletul traducătorului, refacerea ei în graiul acestuia- Numai dacă va veni traducătorul român al lui Shakespeare cu acest preţios „dar al împărtă­ şirii'', aceasta va fi, cum zice d-nu Gala Ga- laction, într'un articol care tratează despre Sha­ kespeare, „un noroc al literaţiirei româneşti". Iuliu Cesar — este întâia din cele trei drame din istoria romană. Ea este scrisă pe la 1601. Isvorul poetului este Plutarc, pe care Va citit înfr'o traducere englezească a [ui North, pu­ blicată la 1578. Piesa este privită, cu drept cu­ vânt, cd'cea mai perfectă\dramă a lui Shakespeare, din punctul de vedere arhitectonic. Structura ei e lapidară ca şi aceea a eroului al căruia nume îl poartă. Marele Imperator ne este înfăţişat cu toate slăbiciunile, cu superstiţia şi vanitatea lui, dar aceasta nu întunecă măreţia lui; el este, cum zice singur „pururi Cesar", nemişcat ca Olimpul. Deşi nu ni se arată decât în câteva scene, deşi Marcu Brutu ţine un loc aşa de larg în piesă, încât s'a zis că ea ar fi trebuit să poarte nu­ mele lui, Cesar covârşeşte pe toţi, şi chiar după moartea lui, umbra lui uriaşă se proectează şi urmează a stăpâni acţiunea. Nicăeri Shakespeare nu-şi dovedeşte mai strălucit puterea lui de e- vocaţiune şi măestria fără seamăn în dăltarea caracterelor. In luliu Cesar ne înfăţişează o pu- putere nouă: Mulţimea. El zugrăveşte aicea psiho­ logia masselor cu o intuiţie genială carecovăr- şeşte toate studiile sociologilor moderni- De aceea luliu Cesar este, prin puterea ci dramatică şl prin rolul mulţimei, piesa cu cel mai mare efect pe scenă şi mai des jucată în Engli- tera şi Germania. La noi ea na avut încă cin­ stea de a fi jucată, nici pe întâia scenă a ţârii, aceea a Teatrul/ii Naţional, deşi manuscrisul meu zace în sertarul d-lui Director General Jc mat