Colecție coordonată de prof. dr. Dan Grigorescu Coperta și grafica: Anamaria Smigelschi HOMER ILIADA Traducere de RADU HÂNCU Prefață de ION ACSAN EDITURA MONDERO București, 1999 Lector: Silvia Munteanu Procesare computerizată: Ruxandra Munteanu ISBN 973-9349-l8-8 1 CANTUL I Cântă, zeiță, mânia Peleidului Ahile, pierzătoarea mânie pricină aheilor de dureri fără seamăn. Zvârli nenumărate suflete de viteji zeului Hades, și-ajunseră pradă câinilor și hultanilor trupurile lor, ca vrerea lui Zeus să fie împlinită. începătura este din ziua în care Atridul, cârmuitor de oști, și falnicul Ahile crunt s-au dezbinat. (8) Care Nemuritor stârnit-a sfada lor, cu-atâta învrăjbire? Apolo, fiul lui Zeus și al zeiței Leto. Mâniat pe rege, zeul abătu molimă cumplită asupra oștirii și oamenii piereau. Pricina fusese că batjocorise Atridul pe Chryses, preot al lui Apolo, atunci când el sosise la sprintenele corăbii ale aheilor să-și răscumpere fiica. Aducea cu sine daruri nenumărate și, deasupra toiagului de aur, ținea în mâini sacrele panglici ale Arcașului, rugându-se de ahei și, mai cu seamă, de amândoi Atrizii, rânduitori ai oștilor: (17) "— Feciori ai lui Atreu și voi, ceilalți ahei cu-frumoase-cne-mide! Fie ca zeii cu sălașul în Olimp să vă îngăduie năruirea Troiei și teferei să vă întoarceți pe pământul străbun. Dar, rogu-vă, înapoiați-mi fiica și primiți-mi darurile de răscumpărare, plecându-vă cucernic în fața lui Apolo." (22) Prin strigăte atunci aheii se-nvoiră; slăvit să fie preotul și darurile primite! Dar în sinea sa fiul lui Atreu nu era mulțumit; și, cu strășnicie, îl alungă din tabără rostindu-i mânios aprigă poruncă: (26) "- Bătrâne, să nu te mai prind că vii lângă corăbii - nici acum zăbovind, nici mâine întorcându-te! Mă tem că toiagul și podoabele zeului nu-ți vor fi de folos. Pe fiica ta Chryseis voi ști s-o silesc ca să mă urmeze în palatul din Argos, unde-o vor ajunge anii bătrâneții, țesând la război, departe de țară, sortită la chemarea-mi să-mi împartă culcușul. Hai, pleacă repede; nu-mi ațâța mânia! Nu cumva să te întorci și mai păgubit!" (33) Acestea i-au fost spusele. Moșneagul se temu și ascultă porunca. Tăcut, porni de- a lungul înspumatei mări. Când ajunse departe, fierbinte se rugă de stăpânul Apolo, fiul lui Leto cea-cu-frumoase-plete: "- O Nemuritorule cu-arcul-de-argint, ruga mi-o ascultă! Tu care ocrotești cetatea Chrysei și zeiasca Cilla și ești - peste Tenedos -domn cu strășnicie, o Smintheus! De cumva ți-a plăcut templul ce-am înălțat, întru slăvirea ta, ori dacă am ars coapse grase de tauri și coapse de capre - întru cinstirea-ți, - auzi-mi glasul și ruga mi-o împlinește. Plătească danaii cu multele-ți săgeți lacrimile mele." (43) Aceasta i-a fost ruga; iar Phoibos Apollon urechea și-o pleacă la vorbele lui. De pe culmea Olimpului, mânios coboară zeul. El poartă pe umeri arcul de argint și tolba bine închisă. Iar, pe când mergea cu înverșunare, zuruiau săgețile pe umerii lui. Aidoma nopții înaintează zeul, oprindu-se departe de năvile aheilor. Apoi, cu vuiet 2 crâncen, azvârli săgețile din arcul de argint. Mai întâi ținti în catâri și-n câini; apoi săgeata lui îi lovi pe oameni. Iar rugurile morților mereu se înmulțeau, arzând necontenit. (53) Vreme de nouă zile, ploaie de săgeți căzu peste oștire. într-a zecea zi, slăvitul Peleid chemă în Adunare cetele danae. Zeița Hera cea-cu-albe-brațe, îngrijorată - văzând cum pier aheii -, trimise-n taină inimii lui Ahile gândul înțelept. Iar după ce cu toții se strânseră laolaltă, se ridică-n picioare falnicul Peleid și astfel grăi: (59) "- De bună seamă, o Agamemnon, în curând troienii or să ne abată de la ținta noastră, silindu-ne - de vom scăpa cu viață! — să ne întoarcem pe pământul străbun. Războiul și ciuma copleșesc pe ahei. Să-ntrebăm de îndată fie pe un proroc, un preot ori un tălmaci de vise (oare nu este visul vestitorul lui Zeus?), și vom afla atunci de unde a pornit cumplita mânie a zeului Apolo, și dacă pricină nemulțumirii fost-a o făgăduială ori o hecatombă, ce-au fost neîmplinite. Și, poate, atunci cu bunăvoință spre noi se va întoarce, căci va primi mireasma grăsimii de miei și de capre fără nici un cusur, ca s-alunge năpasta." (68) După aceste vorbe, se-așază Peleiedul. Atunci, se ridică - în mijlocul aheilor - Câlchas, feciorul lui Thestor, ghicitor neîntrecut, știind tot ce se întâmplă, ce-a fost și ce va fi. Dăruit de zei cu harul prorocirii, el fusese acela ce se pricepuse a îndruma corăbiile până la porțile cetății Ilion; și cu înțelepciune începe a vorbi: (74) "- Ahile, viteazule îndrăgit de Zeus, îmi ceri să-ți tălmăcesc mânia lui Apolo. Ți-o voi dezvălui,,dar ascultă-mi vorba, cu mare luare aminte! Și fără șovăială, mai presus de orice, jură să mă sprijini cu vorba și cu fapta. De bună seamă stârni-voi ura unui bărbat puternic, domn al argienilor, cel în fața căruia aheii se supun. Regele totdeauna e-nvingător, când se mânie-mpotriva omului de rând. S-ar putea, preț de o zi, să-și țină-n frâu mânia. Dar sporește, în inimă, până din nou se-aprinde, tăinuita ură. Cugetă de mă sprijini și mă vei izbăvi." (84) Ahile cel-cu-mersul-avântat răspunde lui Câlchas: "- Vorbește, fără șovăială, și ne împărtășește porunca lui Apolo de tine știută. Te încredințez, jurându-ți pe Arcașul cel-îndrăgit-de-Zeus, căruia tu te închini când tălmăcești danailor vrerea cerească: atâta timp cât eu voi mai fi în viață și lumina ochilor nu mi se va fi stins, nici unul dintre danai, aproape de corăbii, mâna sa vrăjmașă nu-și va ridica împotriva ta - chiar de-ar fi să rostești numele regelui, al acelui care se mândrește a fi cel mai de frunte dintre războinicii taberei ahaice." (92) Atunci, prorocul cel neprihănit cutează a vorbi: "- De bună seamă o făgăduială ce n-a fost împlinită și nejertfirea a o sută de boi nu sunt pricina mâniei zeului Apolo, ci doar batjocura adusă lui Chryses, căruia Agamemnon nu i-a slobozit copila din robie și nu i-a primit darurile de răscumpărare. Iată de ce departe-țintitorul ne-a hărăzit, atunci, atâtor suferinți; și ne va urgisi, 3 neîndepărtând de danai prăpădul până ce nu vom da preotului pe fiică, fata cu-ochii- codați, fără târguire și fără daruri de răscumpărare. Iar până ce nu vom fi adus prinos la Chryse o sfântă hacatombă, nu-l vom îndupleca pe Phoibos Apollon." (101) Grăind acestea, Câlchas se așază; și, în mijlocul Adunării, eroul Agamemnon, puternicul domn, întristat se ridică: măruntaiele i se umflă, de-o neagră furie, și ochii scânteie de un foc sclipitor. Cu rele priviri și haine gânduri, vorba și-o îndreaptă mai întâi către Câlchas: (106) "- Proroc al pierzării! Niciodată, o Câlchas, n-ai rostit vorbe ce-au fost pe placul meu; și mereu te-ai ferit să-mi dai povețe ce ne-ar fi de folos. Nimic n-ai împlinit spre binele nostru. Sufletul tău vestește doar bezna nenorocului. Iar, acum, flecărind încerci printre danai să răstălmăcești vrerea cerească și să ne-arăți că eu aș fi pricina cumplitei prigoane stârnite de Arcaș, fiindcă nu am voit să-i primesc preotului mândrele daruri aduse pentru fată. E-adevărat că - nespus - aș vrea s-o păstrez pe Chryseis; mai dragă îmi este inimii decât e Clytemnestra, nevasta legiuită, care n-o întrece nici la mândrețea trupului, nici la căutătură, la îndemânare ori la-înțelepciune. O voi da înapoi, de-i calea cea mai bună ca să-nceteze năpăstuirea noastră. Să-mi știu oștirea teafără și nicidecum pierită! Dar fără-ntârziere pregătiți-mi, ahei, o altă răsplată. Nu se cade să fiu printre toți argienii singurul lipsit de cinstea cuvenită. Nechibzuită faptă! Cu toții doar vedeți cum darul meu ajunge acum într-altă parte..." (121) Slăvitul Ahile cu-mersul-avântat astfel îi răspunde: "- O mărite fiu al regelui Atreu, tu, cel mai lacom dintre argienii toți, cum ți-ar mai dărui inimoșii ahei cuvenita răsplată când, după câte știu, toate-au fost împărțite, din cele pe care, pustiind cetăți, oastea le adunase? Nu se cade ca, din nou, ostașii să pună bunurile laolaltă. Părăsește-o, întru slăvirea zeului, pe fata Chryseis, iară noi, aheii, te vom despăgubi întreit, de vrei, fie chiar împătrit; de ne-ar hărăzi Zeus năruirea Ilionului cu-trainice-ziduri!" (130) Auzindu-i cuvintele, stăpânul Agamemnon astfel îi răspunde: "- Să nu-ți închipui că mă poți înșela, prin istețimea ta, preaslăvite Ahile! Nici nu mă amăgești și nici nu mă îndupleci. îmi ceri pe Chryseis s-o dau înapoi - lipsindu-mă de partea cuvenită mie - și tu mai cutezi să-ți păstrezi răsplata? Dacă vitejii ahei îmi dăruiesc cinstirea pe măsura dorințelor, și numai deopotrivă cu ceea ce pierd, doar atunci mă-nvoiesc. Dacă însă ei îmi vor tăgădui dreptul la răsplată, singur mi-o voi lua, fie de la tine, fie de la Aias, ori de la Odiseu; și păgubitul atunci crunt se va mânia. Dar le vom cumpăni pe toate, mai târziu. Și, acum, să tragem pe slăvită mare neagra corabie și să alcătuim o ceată de vâslași, urmând obiceiul nostru din străbuni. Mai întâi s-așezăm o sfântă hecatombă în neagra corabie, apoi s-o urcăm și pe fata Chryseis cu- obrajii-frumoși; s-alegem, la urmă, drept căpetenie, pe unul dintre cei care-n Sfat iau 4 cuvântul: pe Âias, pe Idomeneu ori pe slăvitul Odiseu - sau chiar pe tine, Peleidule, tu cel mai spăimân-tător dintre danaii toți! Și-atunci tu vei duce la-ndeplinire jertfa cerută, înduplecând Arcașul." (148) Cu priviri întunecate, Ahile cu-pasul-avântat îl țintuie pe-Atrid: "- Om înrăit în nerușinare și aprig la câștig! Crezi că vreun aheu cu bucurie-n suflet îți ascultă vorbele, când el împlinește solia poruncită ori vitejește-nfruntă pornirea vrăjmașului? Eu n-am venit aici să lupt pentru mine cu vitejii troieni, mânuitori-de- lance. Nicicând n-am îndurat nelegiuirea lor. Nu mi-au adus pagube; și nu mi-au răpit nici vacile, nici caii. Iar holdele din Phthia - din mănoasa Phthia - nu mi le-au pustiit, între țara mea și țara lor se-nalță opreliști multe, munți cu-umbriș-de-păduri și marea vuitoare. Tu știi prea bine, om nerușinat, că te-am urmat doar ca să-ți fim pe plac, și ca să-l răzbunăm de ocara troienilor pe-Atridul Menelau - întru slăvirea ta, câine ce ești! De tot ce-am spus, tu nu vrei să ții seamă. Și nici că-ți pasă de-njosirea mea. Și acuma cugeti să-mi spui cu vorbe rele că-mi vei răpi darul dobândit prin trudă, răsplata danailor. Dar darurile mele niciodată n-au fost de o potrivă cu darurile tale, de s-a întâmplat să jefuiască aheii cetăți înfloritoare, în țara Troadei. în aprigi bătălii brațul meu ducea greul. Iar la-mpărțeală bunul prețuit ți-era ție sortit, pe câtă vreme eu mă- ntorceam la corăbii cu o răsplată ne-nsemnată. Dar și «puținul» meu îmi era foarte drag. Trudit-am pentru el în crunte bătălii! Acum pornesc spre Phthia: îmi este mai prielnică întoarcerea în patrie pe sprintenele corăbii. Și nu voi mai rămâne, lipsit de orice slavă, ca să-ți adun ție belșug de bogății!" (172) Alunei domnul oștirii astfel cuvântează: "- Fugi, dacă vrei și te zorește inima! N-am să mă rog de tine să rămâi. Căci - în preajma mea - sunt luptători destui, vrednici să mă slăvească! Și spre biruință va ști să mă poarte înțeleptul Cronid. Dintre toți regii coborâtori-din-Zeus, tu ești pentru mine omul pe care cel mai mult îl urăsc. Te desfată doar vrajba, războiul și luptele; iar dacă ești mai vajnic între aheii toți, vitejia ta ți-a fost hărăzită de vrerea unui zeu. întoarce-te acasă și ia-ți corăbiile, dimpreună cu însoțitorii. Domnește peste myrmidoni! Nu-mi pasă de tine, și de mânia ta nu pot decât să râd. Ascultă-mi însă vorba. Dacă pe Chriseis mi-o răpește Apo-lo, o trimit înapoi pe una din corăbii, însoțită de-oșteni. Și voi merge eu însumi la cortul tău s-aduc pe fata Briseis, partea ta de cinste - pe Briseis cea-cu-obraji-frumoși! Și-ai să-ți dai seama cu cât sunt mai presus decât ești tu, Ahile! Și-or tremura și alții de astăzi înainte, de-or vrea să se înalțe până la Agamemnon." (188) Cu vorbele acestea, stârnește Peleidului mânie și durere. în zdravănu-i piept, inima-i se zbuciumă în crunte îndoieli: să-și tragă de la șold tăioasa-i spadă și, împrăștiind oștenii, să-i răpească viața regelui Agamemnon, sau poate, mai bine, să-și înfrângă furia și să se stăpânească? în vreme ce rostogolește negrele gânduri și 5 nehotărârea îi frământă sufletul, - când e gata să tragă marea lui sabie - coboară din cer slăvită Atena, trimisă de Hera cea-cu-albe-brațe. în cugetu-i Hera pe amândoi deopotrivă-i iubește și le poartă de grijă. în spatele lui A-hile se află acum Atena. Cu mâna, prinde pletele-i bălaie și, nevăzută de nimeni, doar lui i se arată! Atunci pe- Ahile îl cuprinde uimirea. Și de îndată înțelege că este zeița. Spăimântătoare lumină i se aprinde în ochi! Și, întorcându-se spre Pâllas AthenaȚ Peleîdul rostește înaripate vorbe: (202) "- De ce ai venit iarăși, odraslă a lui Zeus stăpân-al-egidei? De bună seamă, ai coborât să vezi îngâmfarea și nerușinarea regelui Agamemnon. Dar îți spun, și lucru- acesta se va împlini: curând plăti-va cu moartea semeția lui." (206) Zeița cu-priviri-de-fulger de îndată răspunde: "- Am coborât din cer să-ți domolesc mânia. Hera cu-albe-brațe m-a trimis aici, fiindcă deopotrivă, în inima ei, ea vă îndrăgește și vă poartă de grijă. Dar haide, pune capăt vrajbei și mâna ta vitează să nu tragă spada! Mai bine, înjosindu-l, vestește-i ce-l așteaptă. Și va veni și ziua când Agamemnon îți va fi adus daruri de trei ori mai mari, preț al înjosirii ce ai îndurat-o. Stăpânește-ți mânia și-ascultă-ne cuvântul!" (215) Ahile cu-pasul-avântat astfel îi grăiește: "- Poruncii voastre mă supun, zeițelor. Oricât de mult mânia mi-ar zbuciuma sufletul... Căci așa se cuvine! Celui ce e plecat poruncilor zeiești i se-mplinește ruga." Asta grăind, vânjoasa-i mână pe mânerul de-argint al spadei se-o-prește și-apoi, din nou, el o vâră-n teacă ascultând pe Atena. Iar zeița, acum, pornește spre Olimp, să-i afle, în lăcașul lui Zeus purtător-al-egidei, pe toți Nemuritorii. (223) Atunci Ahile - din nou - se năpustește-asupra Atridului cu vorbe de ocară, nestăvilindu-și furia: "- Burduf de vin, privirea ți-e de câine și inima de cerb! Nicicând n-ai învățat să te- nveșmânți în arme, ca să pornești la luptă în rând cu toți cetașii. Și nici n-ai stat la pândă, alături de viteji. Tu știi să te ferești de spaima cruntă a Morții. Ți-e mult mai de folos - și mai la îndemână - să fii ferit în umbra taberei danae, smulgând daruri oricui ți se împotrivește, fie chiar și cu vorba. Regii ce înghit bunurile norodului domnesc peste nevolnici. Altminteri, Agamemnon, astăzi îți aruncai ultima ocară. Dar eu îți spun, și rostesc aici un trainic jurământ (Martor fie-mi toiagul ce nu va mai înfrunzi, sterp de muguri și crengi de când pe munte a părăsit copacul, de unde a fost tăiat; căci i-a stârpit arama frunzele și coaja. Și iată-l purtat de feciorii Ahaiei, de cei care împart dreptatea lui Zeus. Să-mi fie legământ). într-o zi toți oștenii îi vor duce dorul vajnicului Ahile. Iar tu nu le vei fi de nici un ajutor, în pofida mâhnirii! Atunci își vor da sufletul oșteni fără de număr, căzând sub loviturile ucigașului Hector. Iar inima-ți înfrântă se va fi zdrobit de durere în piept, căci ai nesocotit pe cel mai viteaz dintre 6 aheii toți." (245) Astfel a cuvântat. Și-aruncă la pământ toiagul țintat-cu-aur, apoi se așază. Atridul, la rându-i, își vădește furia. Intre ei acum se ridică Nestor, vorbitorul din Pylos, cel cu graiul dulce și răsunător. Din gură-i curg rostiri mai dulci decât mierea. Văzuse murind două spițe de oameni, care - ca și el - se născuseră-n Pylos, crescând sub ochii lui; și-acuma domnea peste cea de-a treia. (253) Vădind celor doi multă bunăvoință, cu înțelepciune începe a vorbi: "- Vai, zeilor! Jalea covârși pământul Ahaiei. De bună seamă și Priam și vlăstarele-i cât se vor bucura... Iar inimile troienilor se vor fi desfătat, aflând tot ce se întâmplă - cum se sfădesc aheii cei dintâi în Sfat, și primii-n bătălii! Dar ascultați-mă, sunteți amândoi mai tineri decât mine. Odinioară luptat-am alături de războinici mai presus decât noi, și niciodată nu m-au nesocotit. N-am văzut vreodată și nu voi mai vedea bărbați precum Peirithoos ori ca Dryas - păstorul de oameni -, cum au fost Caineus și Exâdios, slăvitul Polyphemos ori regele The-seu - feciorul lui Aigeus - pe potriva zeilor. Erau cei mai vajnici dintre oameni; se băteau cu vitejii cei de-o seamă cu ei! Prin lovituri grele stârpit-au sămânța fiarelor ce hălăduiau prin munți sămânța centaurilor. Alături de ei luptasem voinicește, venind din Pylos, depărtatul meleag. Mă chemaseră, și-n primul șir războiam atunci - bizuit pe vânjoșia mea! Nici un muritor, de pe acest pământ, n-ar cuteza astăzi să-i mai înfrunte. Ei îmi urmau povața și plecau urechea sfaturilor mele. Urmați-mi-o și voi: cel ce ascultă e un înțelept. Oricât ești de viteaz, Atridule-Agamemnon, nu-i lua femeia, partea lui de cinste -dintru-nceput, dăruită lui de feciorii Ahaiei! Iară tu, vlăstar al regelui Peleu, nu te-ndârji împotriva celui ce oastea o cârmuiește și nu-l înfrunta. Nu e deopotrivă cu a ta cinstirea cuvenită domnului purtător-de-sceptru, acel care-i sortit de Cronidul Zeus slavei nepieritoare. Dacă ești un viteaz și dacă te-a adus o zeiță pe lume, Agamemnon te-n-trece poruncind atâtor cetași. Mă îndrept acum spre tine, Atridule, și din suflet te rog a-ți domoli mânia, stârnită de Ahile, pavăza danailor în urgia războiului." (285) Puternicul Agamemnon îi răspunde, de-ndată: "- Vrednice bătrân, rostit-ai gânduri bune și bine chibzuite; dar Peleidul vrea să fie mai presus, tuturor ar dori să poată porunci și -fiindu-le stăpân - pe toți să-i cârmuiască! Eu știu pe cineva ce nu i se pleacă. Iară dacă zeii cei de-a pururi vii l-au sortit să fie sulițaș viteaz, datu-i-au oare voie să ne batjocorească?" (292) Curmându-i vorbele, falnicul Ahile îi răspunde cu ciudă: "- Aș fi, pe drept cuvânt, mișel și netrebnic, de cumva m-aș pleca poruncilor tale. împarte-le la alții! Nu- mi rosti aste vorbe, căci n-am să le ascult. Un lucru va trebui să afli de îndată și cumpănește bine cuvintele mele. Pentru o femeie, mâinile lui Ahile nu vor lupta nicicând împotriva ta și nici a nimănui: mi-ați dat-o voi și tot voi mi-o veți lua-o! Dar, 7 dintre celelalte bunuri ce le-am adunat, lângă sprintena și neagra mea corabie, tu n-ai să iei nimic, împotriva vrerii-mi. Haide, cutează! Și vor vedea cu toții țâșnind sângele negru al lui Agamemnon, în jurul lăncii mele." După ce se sfădiră cu vorbe colcăind de ură, amândoi se ridică și, în apropierea corăbiilor ahae, Adunarea se-mprăștie. în vremea ce Ahile, feciorul lui Peleu, se- ntoarce la cortu-i, urmat de Pâtroclos și de însoțitori, Atridul Agamemnon trage către valuri o sprintenă navă, așezând în ea douăzeci de vâslași, aleși între toți, și o hecatombă închinată zeului; apoi, suie el însuși pe fata Chryseis cu-obrajii-frumoși. Mai urcă pe punte căpetenia corăbiei, preaiscusitul Odiseu. (312) Plutește astfel nava pe cărările apelor, în timp ce Atridul îmbie luptătorii să-și lepede-ntinarea. Spălându-se, războinicii se purifică și-azvârl pângărirea în apele mării. Și astfel, pe malul nesfârșitelor ape, aduc lui Apolo neprihănite jertfe de tauri și de capre - iar mireasma grăsimilor, în rotocoale de fum, spre ceruri se înalță! (318) Iată ce făptuiau în tabără oștenii, în vreme ce-Agamemnon nu uită dezbinarea stârnită de Ahile. Acum, se întoarce către crainicii săi - Talthybios și Eurybâtes - destoinici slujitori: "- Porniți chiar acum spre cortul lui Ahile și pe Briseis cu-obrajii-frumoși luați-o de mână; aduceți-o aici! Iar dacă Peleidul se va împotrivi - urmat de mulți oșteni - o voi sili eu însumi să vină încoace; și-a-tunci Ahile mai multe va-ndura." (326) După aceste vorbe, crainicii pornesc ducând cu ei solie, cumplita poruncă. Și, mergând în silă de-a lungul nesfârșitei mări, au ajuns la corturi și la corăbiile cetașilor myrmidoni. II află pe Ahile alături de neagra lui corabie. El sade lângă cortu-i; iar, la vederea lor, inima-i tresare și el nu se bucură. Opriți în fața lui și stăpâniți de teamă, crainicii stau sfioși în fața căpeteniei și n-ar îndrăzni nici a-l iscodi și nici a-i vorbi. (333) Ahile înțelege, în adâncul sufletului, și astfel le grăiește: "- Bine-ați venit, voi purtători ai veștilor cerești și-a celor omenești. Apropiați-vă. Nu este vina voastră, vinovat este doar fiul regelui Atreu, el ce v-a poruncit s-o duceți cu voi pe fata Briseis. Hai, slăvite Pâtroclos, scoate fata din cort, ca s-o ducă aceștia! Să- mi fie ei martori înaintea zeilor celor preafericiți, a muritorilor și-a cumplitului rege, că vremea va sosi când el va înțelege ce nevoie avea de sprijinul meu, ca s-alunge năpasta ce-i pândește oastea. Prea ușor se lasă stăpânit de furii, fără să cugete, la cele viitoare și la cele trecute, pentru ca - neînfricați - aheii să dea lupta! (345) Astfel a grăit. Și Pâtroclos, prietenul drag, pe loc i se supune. Scoate fata din cort, pe Briseis cu-obrajii-frumoși; și crainicii o iau, mergând înapoi de-a lungul corăbiilor, și-n urma lor - în silă - pășește și fata. în vreme ce Ahile, departe de cetași, se așază singur, pe malul mării - al înspumatei mări - unde-și plânge amarul, privind 8 nesfârșitul roșu-ntunecat al apelor sclipind. Se roagă mamei sale, din adâncul inimii, înălțându-și mâinile: (352) "- De ce m-ai hărăzit unei vieți prea scurte? Măcar Olimpianul ce-detună-pe- culmi să-mi fi dăruit cuvenita cinstire! Dar nu vrea să-mi arate nici o prețuire, de vreme ce chiar astăzi Atridul Agamem-non m-a putut înjosi și, cu silnicie, răsplata el mi-a smuls-o. (357) Plânge și vorbește; iar slăvita-i mamă, din adâncurile mării, de lângă bătrânu-i și zeiescu-i părinte, îi aude ruga. Ușoară precum ceața, din valul înspumat zeița se înalță și lângă fecioru-i mâhnit se așază. îl mângâie cu mâna și cu vorba-i spune: "- De ce plângi, fiul meu? Care-i suferința ce-ți macină inima? Vorbește-mi deschis. Nu-mi ascunde nimic, durerea să ți-o știu." (364) Printre grele suspine, Ahile îi răspunde: "- Doar știi! De ce trebuie să-ți spun ceea ce cunoști? Pornit-am spre Theba, puternica cetate a lui Eetion și am adus aici, după ce am jefuit-o, prada dobândită. După obiceiul celor din Ahaia, de-ndată am împărțit-o. Am ales o parte demnă de Atrid, pe fata Chryseis cu-obrajii-frumoși. Dar preotul Chryses, slujind lui Apolo, veni către corăbii să-și răscumpere fiica. Aducea cu sine nenumărate daruri. Și, deasupra toiagului de aur, ținea cu amândouă mâinile sacrele panglici ale lui Apolo rugându-se de toți, dar mai ales de cei doi Atrizi, ce oastea o rânduiesc. Prin strigăte aheii atunci se învoiră: slăvit să fie preotul, iar Atrizii - smeriți - să-i primească darurile. Dar Agamem-non n- a fost mulțumit și, cu strășnicie, alungă pe bătrân rostindu-i cu necaz aprigă poruncă. Iar Chryses mânios se întoarse acasă. Zeul Apolo, fiindu-i nespus de drag, îi auzi ruga; și asupra taberii aduse năpasta cumplitelor săgeți. Unul după altul oamenii piereau, și ploaia de săgeți cădea peste oștire. Iară vrerea zeului o tâlcui prorocul - înțelept întru toate și eu, cel dintâi, pe danai îi rugai să-l îmblânzim pe zeu. S-a ridicat, pe loc, îndârjitul Atrid, deasupra mulțimii, cu rele porunci. Iată, dar, acum și-a împlinit sfidarea! Aheii o însoțesc pe fata Chryseis, urcând-o pe corabie și o duc la Chryses, împreună cu darurile închinate zeului Arcaș. Fecioara Briseis, dăruită mie de oștenii Ahaiei, mi-a fost luată din cort, spre a fi dusă-n dar regelui Agamemnon. Ajută-mă, de poți! Ocrotește-ți fiul! Și, urcând în Olimp, roagă-l pe Cronid, tu care altădată i-ai slujit dorințele cu fapta și cu vorba. Adesea, în palatul părintelui meu, te-am auzit vorbind despre isprava ta. Dintre Nemuritori, doar tu ai știut să-l ferești de năpastă pe fiul lui Cronos, pe-cel-învăluit-în-norii-cenușii. Era pe vremea când Zeii Olimpului au vrut să-l înlănțuie pe Cronidul Zeus: Hera, Poseidon și Pâllas Athena! Iar tu l-ai izbăvit trimițându-i, de-ndată, pe culmile Olimpului pe Ai-gâion, numit de zei Briâreos, făptura minunată cu-o-sută-de-brațe, ce-și întrece părintele prin vânjoșia sa. Aigâion, sosind, se așezase - mândru, și bucuros, de slava ce îi era dată - alături de 9 Cronid. Preafericiții zei se cutremurară, nemaicutezând a-l înlănțui. Amintește-i, rogu- te, tot ce s-a petrecut! Apropie-te de el și cuprinde-i genunchii, ca gândul să i-l știi, de- ar vrea să-i ajute pe semeții troieni, respingând pe ahei până la corăbii și la țărmul mării - zdrobindu-le oștirea! Să aibe parte toți de marea bucurie hărăzită de rege; iar fiul lui Atreu, puternicul stăpân, să afle cât de-amarnică i-a fost rătăcirea, când a nesocotit pe cel mai viteaz dintre aheii toți." (413) Atunci Thetis, plângând, îi spune lui Ahile: "- Nefericită mamă! De ce te-am zămislit, născut pradă durerii? Mai bine rămâneai aproape de corăbii și nu mai cunoșteai nici jalea, nici amarul. Prea puține zile ți-au fost dăruite, ție cel hărăzit morții timpurii. Vai, cel mai de plâns dintre toți muritorii! Te- am născut în palat, sortit ursitei rele. Voi merge spre Olimpul troienit-de-ierni, ruga să ți-o duc celui-care-detună-din-mălțimi-cerești, și inima-i s-o-ndu-plec. Tu rămâi aici, departe de vâltoare, fără să mai lupți; vădește-ți mânia! Zeus a plecat ieri înspre Oceanos, până la etiopii cei-fără-de-prihană, ca să se ospăteze, urmat de zeii toți. După douăsprezece zile el se va afla pe culmile Olimpului; și, atunci, voi porni spre lăcașul lui cu-pragul-de-aramă. Cuprinzându-i genunchii, îl voi ruga fierbinte și cred c-o să-l înduplec." (428) Iată cele rostite. își părăsește fiul; iar Ahile rămâne cufundat în ură și păreri de rău, robit de amintirea fetei Briseis cu-brâul-frumos, ce cu silnicie îi fusese răpită. în acest timp, Odiseu aducea sfânta hecatombă în cetatea Chryse. Și - opriți în port, în limanul adânc - coborâră pânzele și le așezară în neagra corabie. Mai apoi, în grabă, lăsară catargul, înaltul catarg, ce acum se afla pe furcă, după ce oamenii dăduseră drumul odgoanelor din față. Vâslind ajunse nava în locul potrivit unde se azvârle ancora; iară odgoanele fură prinse de țărmul râpos. Cu toții atunci coborâră pe prundișul mării, purtând hecatomba în cinstea lui Apolo departe-țintitor. Coboară și Chryses din sprintena corabie. Până la altar o duce Odiseu și-n mâinile părintelui el o încredințează, rostind aceste vorbe: (442) "- O Chryses, Agamemnon mă trimite la tine, ca să-ți aduc copila - și la Phoibos Apollon să-i închin hecatomba; căci vrea să-l îmbuneze pe Stăpânul ce ne trimite- acum cernite suferinți." Astfel a vorbit. Și lasă fecioara în mâinile părintelui, iar Chryses o primește nespus de bucuros. Aheii așază în bună rânduială, în jurul altarului, măreața hecatombă întru slăvirea zeului. Se spală pe mâini; și ia fiecare grăunțe de orz. Iar Chryses, cu glas tare, se roagă pentru ei înălțând spre ceruri brațele sale: (451) "- O Nemuritorule cu-arcul-de-argint, ruga mi-o ascultă, tu ocrotitor al cetății Chryses și al slăvitei Cilla, și ce cu strășnicie ești domn peste Tenedos! Mi-ai ascultat ruga și mi-ai împlinit vrerea, lovind sălbatic oștirea danae. Dorința mi-o ascultă și de 10