TUDOR ARGHEZI EMINESCU univers enciclopedic Redactor: MARIA STANCIU Tehnoredactor: DIANA TATU TUDOR ARGHEZI EM IN ESC U îngrijirea ediţiei, postfaţă şi culegere de referinţe critice de LEONARD GAVRILIU r univers enciclopedic Bucureşti, 2000 în loc de moto inscripţie pe amfora lui Răgiţi încet cu Qrije tăcute, feţii mei â>ă nu-i călcaţi nici umtira, nici florile îie tei. Cel mai chemat s-aline bm toţi, şi cel mai teafăr i£>i-a înmuiat conbeiul be-a dreptul în luceafăr. TUDOR ARGHEZI (1964) CUVÎNT ÎNAINTE Pe drumul care vine neîntrerupt din Neunde şi suie spre Nu-se-ştie, păzit de mesteceni şi sălcii în şir, se înalţă, unul din întuneric şi celălalt în platoşe scăpărată, doi cedri către cer, c-un sfîrc de luceafăr pe vîrf. îi întîlnim şi-n cartea de faţă luminînd toată poezia românească, Mioriţa poporului şi Luceafărul, într-adevăr, al lui Eminescu. împărăcherea poemelor atestă geniul unui neam, mai mult decît al unor autori, căci primul poem e gîndit, grăit şi cîntat la stînă de către ciobani, neştiutori de slovă. Din vîrste în vîrste, de cînd o fi pornit să capete glas, el a venit pînă la noi întreg şi trece peste noi şi nediformat de acei interpreţi stricători de gingăşie şi limbă, care pe scripcă şi nai, tocind cîntecul pur şi cuvîntul de stil, ţără­ nesc, sînt lăutarii tîrgoveţi. Ne-am permis odinioară afirmaţia că scrisul vechi, la opaiţ, în fumul de seu al feştilei, nu a fost întrecut de literatura becului electric şi a tipografiei. Desigur că ştiinţific şi concesiv, şi în principiu, la o tocmeală critică, adevărul poate fi discutabil, mai ales că nu e 13 TUDOR ARGHEZI _______ vorba numai de timpurile treptate ale aceleeaşi naţiuni ci de suprapuneri de culturi variate. In cazul nostru, Eminescu aparţine aceluiaşi * neam şi aceleeaşi limbi neschimbate, de la un capăt la celălalt al antologiei şi cred că el ar fi „scris“ Luceafărul ca şi baciul din strungă Mioriţa, fără să fi ştiut citirea şi litera şi hîrtia. Biblioteca i-a dat meşteşugul ritmului susţinut, rima, alternanţele şi strofa, dar geniul nu-i al împrejurării că el citea în cîteva limbi, că fluiera din condei şi nu din trişcă, el aparţine neamului care l-a zămislit. Pe altfel acelaşi peisaj ondulează şi în scriptura lui şi în fiinţa priveliştilor dintre zările româneşti. De cum intri din străinătăţi în cîmpia elastică a cămeşilor noastre albe, la seceră si brazdă o vezi că joacă în hore fără sfîrşit. De cum înconjuri poezia lui Eminescu, aceeaşi ţară zvîcneşte între orizonturi. Astăzi, la viaţa confortabilă a scriitorilor, pentru împlinirea căreia statul, cu prisos de grijă atent, nu-şi cruţă nici oboseala, n-aş putea să afirm că valoarea rezultatelor chiar mai frumoase este la nivelul silinţelor chel­ tuite. Scriitorii ştiu că toate generaţiile de mainainte erau obligate să moară de foame, să slugărească şi să-şi lichideze durata pe paie şi în spitale, ca Eminescu, atunci cinci împre­ jurarea unei averi şi a unei demnităţi dom­ neşti, împăcată cu diletantismul peniţei, nu-i ajuta să vegeteze. S-a ivit la purtătorii condeiului o suficienţă, o aroganţă a eului 14 CUVÎNT ÎNAINTE nietzscheeană, umilitoare pentru observatorii de breaslă. Ei n-au descoperit nici limba nici geniul intrinsec. Ele sînt ale ciobăniei, care, spontan, are şi simplicitatea pe care poetul cărturar o descoperă de-abia după o viaţă întreagă, trăită în contradicţii, dar şi în smerenia artistului adevărat. Nimburile adunate în această galerie ce-i o antologie strălucesc, de bună seamă. Dar de cele mai multe ori, circulînd prin spatele peretelui de cleştar care le arată, ele acoperă nişte oseminte şi gloriosul muzeu e o criptă. Cîntăreţii cutare mureau stingîndu-se încet, încă de vii. în proză, o seamă de pagini, împrumutate de la un scriitor şi altul, sînt mai puţin de­ monstrative decît mănunchiurile de poezie. Poezia e concentrată şi tinde ca şi pămîntul şi măruntaiele lui să-şi mărturisească silinţa ascunsă către perfecţiune, în diamant şi metal. Teluric, omul îl reproduce. Stihul şi pasul lui reduc la sămînţă, sîmbure şi bob lungăreaţă povestire şi drumurile întinse. Scopul fiind în general emoţia, versul o sca­ pără deodată şi iute. E tot ce se cere, în definitiv, unei literaturi şi unui imn. T. ARGHEZI (Text reprodus din Antologia poeziei româneşti de la începuturi pînă astăzi- Cuvînt înainte de Tudor Arghezi, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 3 volume, 1957, pp. 3—5). 15