Zoe Dumitrescu BUªULENGA EMINESCU Creaþie ºi culturã Coperta: Constantin Flondor, Fragmentarium. © Fundaþia „Credinþã ºi Creaþie. Acad. Zoe Dumitrescu‑Buºulenga – Maica Benedicta” Editura Nicodim Caligraful Mãnãstirea Putna Tel.: 0230 414 055 Fax: 0230 414 119 Zoe Dumitrescu BUªULENGA EMINESCU Creaþie ºi culturã Îngrijitã de Dumitru Irimia Cuvânt înainte Dan Hãulicã Viziune graficã Mircia Dumitrescu – ediþia a 2‑a – Editura Nicodim Caligraful Mãnãstirea Putna, 2016 Lucrare tipãritã cu binecuvântarea IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei ºi Rãdãuþilor Dan Hãulicã Umbra Dei S e poate vorbi despre culturã doctoral, exclusivist, ca despre o instanþã la care ajungi pompos ºi silnic. Tribut al unui anume orgoliu, social nu numai cognitiv, emfaza de acest soi ispitea adesea mediile germanice, – o detecta ºi un analist al comparaþiilor conduse perspicace, de talia lui Ernst‑Robert Curtius. La asemenea exasperãri ale statutului identitar asigurat culturii, trebuiau inevitabil sã rãspundã recalcitranþe, din partea acelor fanatici ai ingenuitãþii ce nu se resemneazã cu niºte roluri designate, în parada unui mandarinat obsecvios. Sãlbatec marginali, prin liberã irupþie agresînd exotic acalmia convenþiilor, un Maldoror ivit dinspre estuare australe, din La Plata, sau un rimbaldian Bateau ivre intrau în rada aºteptãrilor europene ca sã arunce blasfemie somptuoasã ºi inconfort sublim, peste rînduieli îndelung întocmite. Purtau prevestirea unui orizont, unde, o datã cu surrealismul, dragonul poeziei avea sã‑ºi scuture rebel spinarea, spre a se debarasa de vechi eºafodaje securizante, pe care, nedrãmuit, vreme de secole, i le servise cultura. Dar sumeþitã astfel, în recriminãri bãnuielnice la adresa culturii, poezia de semn surrealist nu va reuºi totuºi sã anuleze o ecuaþie cu destin ilustru, – aceea care dã titlul volumului de faþã. Bine înþeles, chiar atingînd‑o, din ºfichiul unor virulenþe dezinvolte, impactul acestor diatribe nu va rãzbi percutant în zona înaltã alcãtuitã de cazuistica geniului. Ceea ce a intuit perfect Zoe Dumitrescu‑Buºulenga cînd ºi‑a desemnat obiectul cercetãrii sale. Contra disjuncþiei ce opune culturii inspiraþia liricã, n‑avea de întreprins doar o lucrare de apologeticã în serviciul poeziei, îi revenea, riguros ºi persuasiv, sã cîºtige un amplu pariu, de superioarã pedagogie. 8 Dan Hãulicã / Umbra Dei * O mizã ca aceasta, loial croitã, nu conteneºte a suscita întrebãri fertile. Cum se declinã concret cultura, în raport cu ireductibilul creaþiei, cum îºi face loc la nivelul ultim, celular, al organismului fãrã seamãn care ne este dãruit întru determinarea noastrã distinctivã ca speþã, dar ºi întru fãgãduinþa de a creºte ager, peste opreliºti? Niciun parti pris sistematic, o înlesnitã familiaritate cu acel balans al simetriilor necesare, relativizînd legitim gîndirea, – parcã, înaintînd la drum, autoarea se întãreºte luînd seamã la surprizele candorii. Vibreazã, în aceste pagini de exegezã, o promptitudine a rãspunsului viu, îngîndurat fãrã prezumpþie, la solicitãri imprevizibile. Nu ºtiu de ce, în aria de enigme a romantismului confruntat cu cele mai redutabile necunoscute, cînd îi iese în cale un Kaspar Hauser, ivit dintr‑un neunde misterios, mi s‑a pãrut cã istoria absentã, straniu sustrasã existenþei, se însãrcineazã totuºi sã ne interpeleze acolo, radical, prin însãºi mintea eroului fãrã memorie, devenitã genuin naturã. E în invenþia scenariului datorat lui Werner Herzog, pentru filmul sãu de mare suflu poetic, un moment în care, convenabil ºi pretenþios, consilierul instituit educator al tînãrului rãtãcit, încearcã sã‑l edifice asupra latinei, ca sprijin pentru înþelegerea de sine a Germanilor. „Atunci ºi Latinii, vine isteþ replica sãlbatecului, aveau ºi ei nevoie de germanã, ca sã‑ºi înþeleagã limba!” De fapt, interºanjabilul se realizeazã cel mai bine, paradoxal, la nivelul fundamentelor. * Numai cã în orizontul geniului, de data aceasta, al unei memorii supra‑personale, interºanjabilul se împlineºte cu un surîs de ºtiutoare consimþire. Un episod biografic, cu puþin înainte de izbucnirea bolii, îi adunã într‑o conversaþie, la teatru, pe Eminescu ºi pe Mite Kremnitz. „De cînd ºtii dumneata sanscrita?”, se uimeºte femeia. „O! Am ºtiut‑o din totdeauna!” – sunã, degajat, explicaþia poetului. Aserþiune superbã, verificabilã parþial prin studiul traducerilor sale, rãmase în manuscris, cu adnotãri la Gramatica ºi la Glossarul comparativ al sanscritei, datorate renumitului Franz Bopp. Însã, contagiatã de 9 Dan Hãulicã / Umbra Dei emoþia rememorãrilor esenþiale, doamna Zoe simte îndemnul sã reia jocul, mai departe. „ªi dacã am parafraza finalul din Sãrmanul Dionis, scrie ea, am putea înlocui araba cu sanscrita ºi am putea crede cuvintele: «Am fost întotdeauna surprins cã nu pricep curent limba arabã. Trebuie s‑o fi uitat.»” Ce e uitare, subiectiv scuzabilã, ºi ce e ºtergere planetar înduratã, în viforul evenimentelor cosmice? – un fel de hîrzob abstract se pune în miºcare, la contactul cu Eminescu, rãsturnînd oportun certitudinile strîmte, prea lesne dobîndite. * O impulsiune cãtre larg, rezistentã la constrîngeri meschine, se declanºeazã în cugetele noastre, îndatã ce realizãm contiguitatea cu spaþiile unor chemãri fãrã limitã; cele prezente ºi în discursul poetului, cînd nãluceºte, în versul sãu, Dariu al lui Istaspe. Ajunsese fãrã folos, Marele Rege, dupã ce trecuse Dunãrea, pînã la nord, la cotul altui imens fluviu, Volga, cam unde va rãsãri, funest, Stalingradul, peste milenii. Sã ne mirãm cã, în Cartea a IV‑a a Istoriilor, cînd are de povestit trufaºa expediþie persanã, chiar la început, Herodot ne previne cã trebuie sã îmbrãþiºeze amplu materia? Faire large, aºa dar, cum îºi impunea deasemeni, mult mai tîrziu, un cunoscut prozator modern, dupã un etalon dezmãrginit, pe potriva dezastrelor. * Perspectiva spre care se adînceºte excursul cogitativ, propriu doamnei Zoe, nu îngãduie segregaþii cu efect parcelar, dãunînd coeziunii de ansamblu. Analitica motivelor, desfãºuratã aici cu o statornicã pregnanþã, nu intrã în codul vreunei descompuneri cãznite. Pãdure ºi copilãrie, ca paradis de intangibil sortilegiu, floare albastrã ºi melancolie, domã funerar goticizantã, frãgezime de pastoralã în dialogul cu basmul, eroism stoic al gîndirii, strãbãtãtor de orbite astrale, în solitudinea demiurgiilor fatidice, – atîtea înþelesuri rãbdãtor convocate, dezvãluite cînd tandru, cînd acut, Zoe Dumitrescu‑Buºulenga nu le propune drept feþe ale unui idol 10 Dan Hãulicã / Umbra Dei compózit, asemenea acelor capete baroce sclipind înºelãtor din multiple cioburi de oglindã. În atelierul ei de aleasã probitate, fiecare adaos analitic sfîrºeºte prin a consolida ponderea unei viziuni dispreþuind efectele divizionare ºi iluzia falacioasã. Acest Eminescu al motivelor, cum îl anunþã metodologia autoarei, nu tinde a fi polul opus al sintezei, dimpotrivã documenteazã strîns, pentru poetul nostru de sublime elanuri, tot ce edificã o staturã neabãtut coerentã. * Fiindcã, în rosturile ei integratoare, personalitatea aceasta asumã, irepresibil, un înþeles de extensie, iar Lucian Blaga gãseºte cã o putem designa conceptualizat – ideea Eminescu –, liberi sîntem, totuºi, sã‑l închipuim altfel decît strîns în chingile unei quantificãri îndesate. Monumental, în cazul sãu, nu înseamnã a‑l condamna la o planturoasã inerþie, fãrã duh. Dupã izbînzi ca acelea cu care ne‑au învrednicit Gh. D. Anghel ºi Vasile Gorduz, efigiilor ce vor mai veni se cade a le pretinde ceva din aura intens spiritualã, visatã de Eminescu pentru eroul sãu tutelar, al sãu ºi al istoriei noastre. Despre el, despre Voievodul ªtefan, în fragmentele imnice pe care cartea de faþã le comenteazã semnificativ, existã versuri de prohod care îl cîntã ca o idee pogorîtã platonician din planul eternitãþii: „ªi lipsiþi sîntem de focul ºi de razele ideii Azi coboarã în mormîntu‑i Domnul nostru: Umbra Dei” Ce epitaf ne‑ar exalta mai prelung decît acesta, pe pragul unei despãrþiri care, de fapt, nu separã decît aparent? Cãci în metafora, aºezîndu‑ne sub umbra divinitãþii, latin enunþatã, încape, exemplar, vocaþia de întreg ºi unitate care ne‑a susþinut fiinþa istoricã. Cînd spune Fragmentarium, citînd un titlu eminescian, artistul care înfãºoarã înfiorat coperþile acestei cãrþi, pictorul Constantin Flondor, îºi aºterne reculegerea nu într‑o rupturã disjunctivã, ci într‑o fluidã continuitate, izvorînd din genuni tainice. Sã‑i mulþumim neostenit Maicii Benedicta, pentru a fi adus astãzi, din nou, sufletele noastre la punctul înalt al unor atare fervori!