Puşa Roth DUIOS ANASTASIA TRECEA Dramatizare după nuvela lui Dumitru Radu Popescu Personajele: ANASTASIA EMIL COSTAICHE CĂTĂRINA PRIMA FEMEIE A DOUA FEMEIE A TREIA FEMEIA ANASTASIA COPIL 1 Muzică (scena visului, a nopţii). Atmosferă ciudată. ANASTASIA (voce ciudată, aproape speriată, trezită parcă din somn; paşi): Ce noapte groasă! Nici măcar marginea satului nu se mai vede. Până şi cocoşii de tinichea au murit pe case. (Pauză.) Deşi ei au mai murit de câteva ori. (Zgomot ciudat de animal.) I-auzi, asta e iapa lui Chifă, e borţoasă, a, da, cred că fată. (Gemete de animal.) Geme-n bătătură. (Paşi – un scaun răsturnat.) Ptiu, noaptea a înecat şi casa şi bătătura şi satul. Parcă e o apă clocită care pute. (Zgomote ciudate.) Până şi dulapul pocneşte din încheieturi ca şi cum ar avea reumatism. (Cască.) Doamne, ce somn îmi este, dar mi-e şi frică să dorm. Adineauri am visat că îmi cădeau dinţii ca nişte mărgele. Şi noaptea asta care s-a lipit de pământ, de pătură, de ochi... Ce sete îmi e! (Se aud înghiţituri.) Nici măcar ulciorul nu l-am văzut! Dar nici mâna nu mi-o văd! Parcă au orbit toate! Aşa de negru e întunericul! În primăvară, într-o noapte oarbă, tot ca asta, am auzit spetezele scaunelor pocnind sec, rând pe rând, de parcă ar fi pocnit din degete cineva. (Pocneşte.) Uite-aşa! Mi-aduc aminte că în primăvară a venit un viscol şi a trecut peste sat ca un trăznet mai bolnav, mai răguşit, mai puturos, dar ca un trăznet. Vremea era cu două feţe: noaptea îngheţa laptele în ţâţele vacilor, iar ziua soarele toropea pământul. Ţin minte că atunci am fost bolnavă. Mi-era frică să nu mor noaptea. N-aveam pe nimeni pe lume. Nici copii, nici dragoste de bărbat, nici flori, nici rădăcini, nimic. Cine să mă pomenească? Nici măcar rude rele n-am, că sînt din alt sat. Mai bine să încerc să dorm, că noaptea nu s-a terminat. Trecere muzicală. Apoi, zgomote casnice. ANASTASIA: Doamne, am aţipit o clipă şi am visat că măturam casa, grădina dar şi drumul până la şcoală. Am visat Dunărea tremurând. Noaptea, apele ei nu se deosebesc de maluri. Totuşi, încerc să mă culc. Sînt singură. Emil a plecat şi a murit departe. Mi-a venit acasă numele, pe o hârtie mototolită. Am trăit o vară cu el, înaintea plecării. (Pauză.) Noaptea dormeam amândoi într-o cămaşă. Am plâns după el de-am speriat lumea. Iar mi-e sete. (Se aud înghiţituri.) Dacă ar fi voie, aş aprinde o lumânare. Nici lampa nu pot s-o aprind. Interzis. Dar ca să trăieşti, trebuie măcar să aprinzi focul în curte. Dacă nu mi-ar fi frică, aş ieşi. Trebuie să dau dulapul şi masa din uşă. Mai bine să dorm. Trecere muzicală. 2 ANASTASIA (trezită din somn ca din coşmar): Doamne, ce vis! Se făcea că pe Dunăre treceau morţii plângând. Întâi i-am văzut pe bunici, apoi pe străbunici şi tot aşa. Cei din urmă, cei mai îndepărtaţi aveau părul tot mai alb şi lacrimile tot mai rotunde. Plângeau că n-are cine să-i oprească. Era convoi pe Dunăre, cimitire întregi cu lumânări aprinse. (Pauză.) Dar nici pământul, parcă, nu mai era pământ. Se sfărma. (Ton hotărât.) Dar morţii au nevoie de pământ în care să zacă, să nu-i înece apa, să nu le stingă lumânările. Am ţipat să oprească bărcile de pământ. Am ţipat până am stins toate lumânările. De aceea m-am trezit. Noaptea asta parcă a adormit. (Se aud bătăi în geam.) EMIL (vorbeşte şoptit şi bate cu degetul în geam): Anastasio... ANASTASIA (speriată): Cine e? EMIL: Eu, deschide. Deschide uşa, te rog, Anastasio... (Fereastră deschisă.) ANASTASIA: Cine e? EMIL: Eu, cine să fie? Eu, Emil. ANASTASIA: Cine? EMIL: Eu, nu te preface... Nu-mi cunoşti glasul? ANASTASIA: Nu-ţi cunosc glasul. EMIL: Fiindcă vorbesc încet. ANASTASIA (neîncrezătoare): Oare? EMIL (mirat): Nu mă vezi? ANASTASIA (categorică): Nu te văd. EMIL (rugându-se): Haide, deschide uşa... ANASTASIA (nedumerită): Ce întuneric e... Nu te văd şi nu-ţi deschid. EMIL: Dar eu sînt, pe cuvânt, uite mâna mea, n-o recunoşti? ANASTASIA (aparte): Sînt degetele lui, toate patru. (Hotărâtă.) Ştiu că eşti tu, dar nu-ţi deschid. Pleacă, du-te. EMIL (voce caldă): Te iubesc, Anastasio! ANASTASIA: Hai, du-te! EMIL (rugător): Zău, Anastasio, zău! ANASTASIA (hotărâtă): Du-te, Emil, du-te! EMIL (cu reproş): Vroiai să mor acolo? Am fugit, pentru tine am fugit. ANASTASIA (cu reproş): Vrei să spui toată poezia? 3 EMIL (cu convingere): Nu e poezie. Ce-am avut eu cu ei? Nimic. Am fugit de pe front. La un atac îngrozitor. M-au dat mort. Foarte bine. O să mă lase-n pace, n-o să mă mai caute. Vroiai să mor ca un erou? ANASTASIA (supărată): Nu vorbi prostii. EMIL (hotărât): Am fugit, da, am fugit. Şi-am stat ascuns în sat. Şi-o să mai stau. N-ai vrea să fie aşa? ANASTASIA: Aş vrea, aş vrea, Emile... EMIL: Atunci de ce nu deschizi, Anastasio? ANASTASIA: Pentru că nu este aşa. EMIL (duios): Îţi aminteşti, ne culcam amândoi într-o cămaşă. ANASTASIA (amar): M-ai minţit, Emile, m-ai minţit. EMIL: Nu, zău, zău nu. Te-am iubit. ANASTASIA (cu reproş): Poate la început. De frică c-o să mori pe-acolo şi n-ai iubit nici o fată. Poate m-ai iubit din frică, dar asta nu e dragoste. S-a văzut mai pe urmă când m-ai minţit. Când m-ai minţit şi pe mine c-ai murit. Când mi-ai trimis şi mie vestea, ca să ştie lumea şi din gura mea că ai murit. EMIL: Ce vroiai să fac? ANASTASIA: Să nu mă minţi. Adică să mă iubeşti. Hai, du-te. Dacă mă iubeai, îmi spuneai curat de ce-ai plecat de-acolo şi eu te ascundeam... Dar tu, Emile, tu... EMIL (duios): Îţi aminteşti cămaşa cu râuri şi nopţile alea cu lună galbenă, cu lună plină la fereastră, cu luna jumătate, cu luna ca secera? ANASTASIA: M-ai minţit şi cine minte o dată, mai minte. EMIL: Aşa a zis tata să-ţi spun... Dacă tu mă spuneai… ANASTASIA (mirată): Cui să te spun? EMIL: Ei, cui... ANASTASIA (supărată): Hai, pleacă, pleacă, acuma văd că mă şi insulţi. EMIL: Tata a zis, nu eu. ANASTASIA: Iar minţi. Şi ce dacă zicea? Puteai să-mi spui şi mie ce zicea el, ce-aveam eu cu el? Dar tu ai crezut în ce zicea el, de nu mi-ai spus, de te-ai ascuns. Şi-acuma mă insulţi că te pâram... Dar cui să te pârăsc, Emile? Cui? De ce nu te-ai întrebat? EMIL (ezitant): Te... ANASTASIA: Nu fă pe căţeluşul, Emile, n-are rost. 4 ANASTASIA: Gata. (Fereastră închisă.) EMIL: Ai pe cineva, asta e... Îl ai în casă, de nu deschizi. Trecere muzicală. ANASTASIA (oftează): O fi gelos? Ori vrea să împartă pătura cu mine? Mai bine mă culc. (Zgomot.) Ah, a căzut o icoană. (Bubuitură.) O fi fost vreo grenadă. (Zgomot de armă.) Răpăit de mitralieră. Mi-aduc aminte că odată căzuseră toate icoanele de pe pereţi. Nu fusese decât o luptă. Unii ziceau a doua zi că pe pământ sârbesc, alţii că pe pământ românesc fusese lupta. Acum căzu doar icoana de lemn. Poate am visat! Sau visez şi acum? Totul a fost într-o singură noapte sau au fost mai multe nopţi. (Oftează.) Oare de ce nu pot dormi? Din satul meu, mai jos de Turnu Severin, dincolo de ostrovul Corbului, când cânta cocoşul se auzea în trei ţări. Şi la noi şi la sârbi şi la bulgari. Vecina mea, Cătărina, ştia poveşti şi le spunea seara în drum. A fost odată ca niciodată... Nu, ea nu începea niciodată aşa. Ea zicea: CĂTĂRINA: Să vă spun povestea cu vaca neagră a lui Crăiaşu? Să vă spun povestea cu oiştea Carului Mare? ANASTASIA COPIL: Păi, spune, Cătărino! Spune-o p-aia cu oiştea! CĂTĂRINA: Atunci, ascultaţi. O muiere amărâtă venea odată cu caru’ pe lângă pădurea de la Drăguţoaia. Boii trăgeau din greu, că era caru’ plin cu lemne. Muierea ce s-a gândit? ANASTASIA COPIL: Ce s-a gândit, Cătărino? CĂTĂRINA: Femeia s-a gândit să nu se mai urce în car pentru că boii de- abia mai răsuflau. Era greutate mare pe sufletul lor. Lemne, caru’ plin. Femeia s-a gândit: merg pe lângă boi, să-i mai îndemn cu vorba. ANASTASIA COPIL: Ce putea să le spună sărmanilor boi? CĂTĂRINA: Femeia îi îndemna: Hai cu mama, măi oameni! Hai, cea, cea, suflete! Stu, mă, stu! Odată i se păru femeii că boii, care până atunci de-abia păşeau, trag mai bine. Era o femeie singură, fără om la curte şi la casă, cu o târlă de copii. Unul din boi a cârmit spre cea şi a văzut că vin lupii după ei. ANASTASIA COPIL: Şi femeia, Cătărino, femeia ce-a făcut? CĂTĂRINA: Atunci zări şi muierea că venea după ei o haită de lupi urlând, flămânzi şi în goană. Numai boii ăia îi avea femeia şi copiii aşteptau. Şi caru’ era plin. ANASTASIA COPIL: Şi muierea ce-a făcut? 5 CĂTĂRINA: Înspăimântată, femeia a început să se roage: Doamne, ce mă fac? Caru’ e greu ca pământu, ca toată lumea asta de greu, ce mă fac? Mai repede nu pot merge, Doamne, că sînt grele lemnele, c-a fost viaţă în ele şi nu mai este, şi toate sînt grele, şi viaţa copiilor mei aşteaptă. Doamne, nu mă lăsa, Doamne! ANASTASIA COPIL: Şi Domnul i-a ascultat ruga? Spune-ne, Cătărino, spune-ne! CĂTĂRINA: Dumnezeu a ridicat-o cu car cu tot spre cer. A pornit în zbor, trecând lin peste lume, cu boii şi cu caru’. ANASTASIA COPIL: A scăpat femeia? A scăpat, Cătărino? CĂTĂRINA: Ehei, ia uitaţi-vă spre cer!... Vedeţi, acolo departe?... ANASTASIA COPIL: În cer... Unde, Cătărino? CĂTĂRINA: Acolo, departe, în cer se vede de atunci femeia lângă boi, şi se vede oiştea, proţapul, spre cea. Cum a cârmit-o boul când a văzut lupii. ANASTASIA: Doamne, ce frumos povestea Cătărina... (Cască.) Mi-e somn... Muzică, vuiete, pocnituri, paşi grăbiţi. Voci de femei, şoptite, cu reverb, pe muzică – tema morţii. ANASTASIA: Oare ce s-o fi întâmplat de e satul pustiu? Toată lumea stă ascunsă. (Paşi.) Numai omul cu haltere stă la soare în curtea şcolii. Nu mi-e frică de el. Dar ce s-o fi întâmplat? PRIMA FEMEIE: Nu te du, Anastasio, auzi? (Pauză.) Anastasio, acolo îl duseră, nu te du. ANASTASIA: Unde?... (Paşi.) A DOUA FEMEIE: Îl traseră la marginea satului, fato, cu caii. ANASTASIA (mirată): Pe cine? A TREIA FEMEIE (tot în şoaptă): Nu te du, că nu-i voie. ANASTASIA (tare): Ce s-a întâmplat, muieri? Spuneţi-mi şi mie să ştiu. PRIMA FEMEIE (în şoaptă): E mort, e mort, Anastasio. Nu te du spre el, că nu-i voie, fato. ANASTASIA: Cine e mort? A DOUA FEMEIE: Sârbu’. ANASTASIA: Care sârb? 6 A TREIA FEMEIE: Sârbu’... Sârbu’... (Paşi.) PRIMA FEMEIE: L-au târât prin sat, azi dimineaţă, nu vezi dâra asta de pe mijlocul drumului? L-au adus de lângă pădure, legat peste piept cu funia şi atârnat de doi cai albi. (Paşi.) A DOUA FEMEIE: Le-a fost silă să-l ia în braţe... A TREIA FEMEIE: Silă, pe dracu, nu silă... PRIMA FEMEIE: Şi-au bătut joc de om după ce l-au ciuruit. A DOUA FEMEIE: N-au avut căruţe, n-au avut cu ce să-l aducă şi l-au tras cu caii în sat ca pe un lemn. A TREIA FEMEIE: Spânzurat de piept şi de gât. PRIMA FEMEIE: Pe drum lung prin bălţile de la Lunca l-au tras, pe unde apa ajunge omului până la moştenitori. A DOUA FEMEIE: S-au bătut astă-noapte şi pe el l-au prins. A TREIA FEMEIE: L-au lătrat câinii şi l-au găsit. PRIMA FEMEIE: A căzut din copac ca un pui. A DOUA FEMEIE: Să nu te duci, Anastasio, că nu e voie. ANASTASIA: De ce vă temeţi voi, muieri? A TREIA FEMEIE: De ei ne temem, de ăia ce stau la şcoală, ştii tu mai bine ca noi. PRIMA FEMEIE: Anastasio, e partizan. Tu eşti învăţătoare, eşti altfel. A DOUA FEMEIE: Partizanii sînt partizani. A TREIA FEMEIE: Nu te du, Anastasio, să vină ai lui, Anastasio. ANASTASIA: E străin, muieri, dar e om... Şi obiceiurile noastre? PRIMA FEMEIE: O fi om, dar e sârb, Anastasio, e duşman. A DOUA FEMEIE: Lasă obiceiurile, Anastasio, că e pericol. A TREIA FEMEIE: Stoicovici, sârbul, şi-a tras obloanele la cârciumă. PRIMA FEMEIE: Să-l plângă el, că e de-al lui. ANASTASIA: Sârbul stă acolo fără lumânare, mai mare ruşinea. PRIMA FEMEIE: E vreme tulbure, fato. A DOUA FEMEIE: N-are rost să te gândeşti la poveşti, Anastasio. A TREIA FEMEIE: E în răscruce, lângă Dunăre. Să-l vadă lumea şi să-şi bage minţile în cap. 7 PRIMA FEMEIE: Să-l mănânce muştele şi câinii. A DOUA FEMEIE: Să vadă şi sârbii. A TREIA FEMEIE: Şi cine l-o scălda, cine s-o apropia, o să aibă soarta lui, că ăştia nu glumesc. ANASTASIA: Şi de ce tăceţi, muieri, de ce nu ieşiţi în drum să vorbiţi, să-mi spune-ţi şi mie ce-a fost, tot? Vânt, muzică, paşi. ANASTASIA: Vai de capul lui, l-au aşezat chiar pe locul unde stau duminica lăutarii. Are bietul sârb faţa năclăită de sânge, de nu se mai cunoaşte nasul de gură. Muştele vrednice au şi venit. (Bâzâit de muşte.) Numai ele îl prohodesc. Să-i pun baticul pe faţă. (Mişcare.) Să-l aşez cum se cuvine, cu picioarele apropiate şi cu mâinile pe piept. Bietul sârb, parcă doarme. O lumânare, asta- mi trebuie... Trebuie să mă duc acasă. Paşi, muzică. COSTAICHE: Domnişoară... Bună dimineaţa, domnişoară! ANASTASIA: Bună dimineaţa, domnule Costaiche! COSTAICHE: Aş vrea să vă rog ceva... Ştiţi, dumneavoastră poate n-aţi auzit... ANASTASIA: Ce s-aud, domnule, ce s-aud? COSTAICHE: N-aş vrea să aveţi neplăceri. (Fâlfâit de aripi.) Uite, a dracului cutcumea, unde se puse. Şi e şi proastă, dă din aripă, habar n-are că nu poate să cadă. Dar, hai să cadă! (Împuşcătură, schimbă tonul.) Ştiţi, dumneavoastră, n-aş vrea să aveţi neplăceri cu ăştia... Ăştia de stau la şcoală... Doar sînteţi învăţătoare şi-aţi văzut... Şi-au mai venit şi de-ai noştri... Ştiţi, e o situaţie delicată... ANASTASIA: Cât de delicată, domnule Costaiche? Ce vor să facă? COSTAICHE: Ei, dacă se supără, fac ce vor. Pot eu să-i opresc? Să fim sinceri, la o adică n-aş putea să iau apărarea nimănui... Ei vă ştiu totuşi... Şi eu ţin la dumneata... Ştiu că fiul meu Emil... Eu i-am respectat sentimentele. N-ar fi cazul să... Sârbu’ e sârb, ce să mai vorbim... ANASTASIA: Şi ce dacă e sârb? El nu e om? 8 COSTAICHE: N-aţi ştiut de-aţi mers... Şi eu le-am spus că n-aţi ştiut… Cu toate că eu, de fapt, răspund… ANASTASIA: În ce fel răspunzi, domnule Costaiche? COSTAICHE: Lăsaţi-l în pace, e un avertisment pentru toţi. Să vadă şi sârbii, să vadă şi românii noştri că nu e de joacă. Partizanii sînt partizani. Şi să-ţi spun ceva: nu numai că vor fi împuşcaţi cei care-o să meargă la el, dar chiar se aşteaptă să vină de-ai lui să-l ia, partizanii lui, dacă ţin la el, dacă ţin la… Ar fi bine să staţi pe-acasă, zău, domnişoară… ANASTASIA (neutru): Mulţumesc, domnule Costaiche… COSTAICHE (politicos): Sărut mâna, domnişoară, vă mulţumesc şi eu… Muzică, paşi. ANASTASIA (duios): Ce tot spune Costaiche?… Cum să-l las acolo? Are trupul dumicat. Moartea i-a răcit trupul dar sufletul lui se roteşte, încolo şi încoace, fără astâmpăr, prin răscruci. Eu i-am pus mâinile în cruce, dar unde sînt fraţii lui, surorile, vecinii, străinii? Cine o să-i tocmească trupul cu flori, cine o să-l petreacă cu ochii cum se duce în mormânt? Trebuie să merg la biserică… E şi el un om. Cine să-i tragă clopotul? Este creştin şi trebuie să fie îngropat creştineşte. Clopotul, da, clopotul. Clopote, vuiet, păsări zburând, muzică. COSTAICHE: Dumneata ai friguri, domnişoară, ori ai răcit? ANASTASIA (buimacă): Dar cum am ajuns!… Ce s-a întâmplat? COSTAICHE: Te-am adus de-acolo. Genunchiul stâng ţi-era plin de sânge. Trebuie să te îngrijeşti, zău. Ţi-am încălzit nişte lapte, vrei să bei? Eu sunt Costaiche, ce te uiţi aşa? Te-am adus aproape în braţe până acasă… Noroc că nu eşti înaltă… Eşti destul de plăpândă, domnişoară… (Autoritar.) De ce nu te-ai dus direct acasă? Ai friguri sau poate insolaţie, arzi ca focul… De ce nu mă întrebi pe mine când vrei să faci ceva? Să tragi clopotul, nu te supăra, a fost o prostie… Măcar dac-ai fi făcut-o intenţionat. Dar nu cred, prea arzi ca focul… ANASTASIA: Fiecare om are pe lume o stea. COSTAICHE: Da, domnişoară, aşa se spune… 9 ANASTASIA: Are o stea, într-un loc, într-o parte a cerului. Aşa spunea Cătărina. Cătărină, Cătărină, floare de grădină... CĂTĂRINA: Steaua luminează, parcă lăcrimează, parcă zboară, acolo sus, parcă e o pasăre de foc… ANASTASIA: Astea mi le-a spus Cătărina… Dar nu sînt bolnavă, înţelegi? COSTAICHE: Nu, sigur că nu…. ANASTASIA: Ţi-am spus asta ca să înţelegi că sînt perfect sănătoasă, că-mi aduc aminte şi de poveştile pe care le-am auzit de mult, de primele lucruri povestite de Cătărina… CĂTĂRINA: Dar vedeţi, fetelor, viaţa omului e ca firul de iarbă în bătaia vântului. ANASTASIA COPIL: Cătărino, spune-ne despre nuntă şi despre Săcueru! CĂTĂRINA: Am fost într-o iarnă la Crivina, la un neam de-al meu, la învăţătorul Săcueru, care era de zile mai mic decât mine. Era tânăr şi bea vinul cu canta, câte una pe zi, şi mânca usturoi şi-i plăcea să petreacă. Şi zicea c-o să trăiască o mie de ani. ANASTASIA COPIL: Şi tu ce-i spuneai, Cătărino? CĂTĂRINA: Îi spuneam să-i dea Dumnezeu o mie de ani. ANASTASIA COPIL: Prin ce an a îngheţat Dunărea, Cătărino? CĂTĂRINA: Prin ’28. Malurile s-au făcut una şi eu eram la Crivina atunci, şi într-o duminică s-a făcut horă pe Dunăre şi-au venit sârbi din Veleşniţa şi din Bordeele şi din alt sat, şi români din Vrancea şi Burila, din Crivina şi Devesel. Cântau lăutarii în mijlocul Dunării, pe gheaţă şi hora se juca şi copiii se dădeau cu sania. Un afurisit de cârciumar fiersese vin şi-l băgase în butoi şi venise cu butoiul pe sanie şi-l vânduse cu oala. Tălpile, tălpile săltau şi oamenii chiuiau. Gheaţa nu era rece şi peştii începură să se mişte prin ea. ANASTASIA COPIL: Câte fete s-au măritat la sârbi, Cătărino? CĂTĂRINA: Douăzeci şi una, că sârbii nu cereau pământ şi fetele noastre nu cădeau pe gheaţă, în joc. Şi-a fost o nuntă mare, cu douăzeci de mirese. Treceau cu lăutarii după ele Dunărea, pe gheaţă, jucând. Şi ningea încet. Miresele jucau de mână. ANASTASIA COPIL: Cătărino, Cătărino, vai de cel ce nu e la nunta sa! ANASTASIA: Cătărină, Cătărină, floare de grădină... Ce frumos povestea... COSTAICHE: Desigur, domnişoară…