SVETLANA ALEKSIEVICI DEZASTRUL DE LA CERNOBÎL mărturii ale supravieţuitorilor PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2015 Project1:Layout 1 3/26/2014 3:29 PM Page 1 Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu Prefaţă de Ion M. Ioniţă (cid:31) C ORINT ISTORIE Prefaţă Cernobîl all inclusive! Când frații Arkadi şi Boris Strugaţki publicau în 1972 ce- lebrul lor roman SF Picnic la marginea drumului, nu şi-ar fi putut imagina, nici în cele mai negre vise, că Zona descrisă în roman va deveni realitate paisprezece ani mai târziu, în țara lor, URSS. Conform ideologiei oficiale, Zona nu avea cum să apară în patria sovietelor. Doar URSS construia cele mai sigure reactoare nucleare din lume care „ar fi putut fi instalate chiar în Piața Roşie, atât de fiabile erau”. Nu a fost aşa. Pe 26 aprilie 1986, lumea avea să intre în epoca Cernobîl. Explozia reactorului numărul patru va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici lumini dansează deasupra câmpului, praful ri- dicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, populația a fost evacuată, regiunea, interzisă şi păzită de patrule militare, dar oameni stranii şi-au făcut din Zonă locul în care tră- iesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl. Ei sunt o parte dintre personajele cărții Svetlanei Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl, care, din păcate, nu este deloc SF. Ce- lelalte personaje care depun mărturie în carte sunt soțiile lichi- datorilor morți, mamele copiilor născuți fără organe, chimişti, fizicieni, academicieni, soldați care au participat la operațiunea 6 Ion M. Ioniţă de stingere a incendiului de la reactorul patru şi la curățarea Zonei. O lume prăbuşită, un univers distrus. O lume şi un uni- vers care pentru supraviețuitori nu mai au sens. Pentru că oa- menii nu pot înțelege dezastrul tehnologic care s-a abătut asupra lor. Nu întâmplător cuvântul „război” apare aproape în fiecare pagină. În fața unui asemenea cataclism, oamenii nu au alt reper, nu pot să se raporteze decât la catastrofa războiului trăit de cei mai în vârstă sau povestit generațiilor mai tinere. Atunci însă ştiau cu cine luptă, cine era inamicul. Acum nu au ştiut nimic. „Dar nu ni s-a spus că factorul cel mai important de con- taminare radioactivă este locul. Iar ofiţerii care ne-au dus la Cernobîl un singur lucru ştiau: trebuie cât mai multă votcă, ajută în caz de radiaţie.” Nu li s-a spus nimic. Lumea întreagă nu a aflat nimic până când țările din Europa Apuseană nu s-au confruntat cu ni- veluri alarmante ale radiațiilor în aer şi au dat alarma. Abia atunci conducerea sovietică a vorbit despre un accident la cen- trala atomoelectrică de la Cernobîl, Ucraina. Dar pompierii şi soldații au fost trimişi să oprească radiațiile cu lopata şi roaba. Eroismul acestor oameni a salvat milioane de alte vieți din Eu- ropa şi din întreaga lume. Fără echipament special, lichidatorii au izolat reactorul şi sursa de radiații. Vor plăti într-un chip cumplit. Povestea lor este în paginile care urmează. Și a famili- ilor lor. A oamenilor care s-au îmbolnăvit, a copiilor care s-au născut şi a copiilor care nu s-au mai născut. În pădurile din Ucraina şi din Bielorusia, în satele pustiite s-au întors animalele sălbatice. Vulpi, lupi, câini sălbăticiți stau acum în şcolile unde altădată învățau copiii şi în casele săte- nilor evacuați. Unii nu au suportat exilul şi s-au întors ilegal. Trăiesc în Zonă cu animalele sălbatice, deşi ştiu că totul în jur este contaminat. Izotopii radioactivi nu pier decât în sute de ani. Până atunci se acumulează în frunze, în iarbă, în copaci, în Prefaţă 7 pământ, în tot ceea ce este viu, pentru a se transforma din nou în praf radioactiv când corpul în care au sălăşluit se întoarce în țărână. Morților de la Cernobîl li s-a interzis să se odihnească în cimitire obişnuite pentru a nu-i contamina pe morții care nu avuseseră nimic de a face cu radiațiile nucleare. Dar car- nea vitelor şi porcilor de la Cernobîl a fost amestecată pentru salam şi cârnați şi vândută pentru a se evita paguba. „După primele probe era clar că nu ni se aducea carne, ci adevărate deşeuri radioactive. În Zonă turmele erau păscute în schimburi. Păstorii veneau şi plecau, mulgătoarele erau aduse numai la muls. Fabricile de lapte îşi îndeplineau planurile. Veri- ficam. Nu era lapte, erau adevărate deşeuri radioactive. Laptele praf şi cutiile de lapte concentrat de la fabrica de lapte Rogaciovo au fost multă vreme folosite la cursurile standard despre sursele de radiații. Și, între timp, se vindeau în magazine, la toate chioş- curile de alimente. Când oamenii au început să nu mai cumpere laptele de la Rogaciovo, acesta a început să fie ţinut în depozite. Apoi cutiile au apărut fără etichete.” Iar parcurile de maşini şi utilaje abandonate în Zonă care nu au mai apucat să fie îngropate au fost demontate de hoți şi vân- dute ca piese de schimb în talciocurile de pe cuprinsul URSS, la fel ca şi mobila, televizoarele şi aparatele de radio rămase în casele abandonate. A fost dezastrul care a premers prăbuşirii comunismului şi Uniunii Sovietice. „Pentru că în istorie o să rămână împreună – prăbuşirea soci- alismului şi catastrofa de la Cernobîl. Au coincis. Cernobîl a ac- celerat prăbuşirea Uniunii Sovietice. A aruncat în aer imperiul.” „Dar acum, după Cernobîl, totul s-a schimbat. Și viața la fel. S-a schimbat lumea, acum nu mai pare eternă. Pământul parcă s-a micşorat, a devenit mic. Ne-am pierdut nemurirea, uite ce s-a întâmplat cu noi. Am pierdut sentimentul veşniciei.” 8 Ion M. Ioniţă Svetlana Aleksievici şi-a construit cartea din monologuri. Sunt vocile celor de la Cernobîl. Vocile care povestesc inimagi- nabilul suferințelor prin care au trecut. Vocile țăranilor de la col- hoz care întreabă ce este radiația şi de ce este periculoasă dacă nimeni nu o simte. Vocile vânătorilor angajați să ucidă animalele domestice din satele evacuate. Vocile soldaților puşi să îngroape pământul în pământ, să îngroape satele abandonate. „După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 din- tre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi, fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700 000 de copii. Printre factorii scăderii demogra- fice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastro- fei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.” Vocile piloților de elicopter care au trebuit să zboare deasu- pra reactorului în curentul radioactiv pentru a arunca tone de nisip şi beton prin acoperişul distrus de explozie. Vocile şoferilor care au mers cu camioanele şi vehiculele militare în lung şi în lat pe drumurile prăfoase ale Zonei. Vocile comandanților şi vo- cile soldaților. Vocile specialiştilor care şi-au dat seama ce se în- tâmplă, dar nu au avut voie să spună nimic. Vocile celor care au fost trimişi în Zonă fără echipament de protecție, dar înarmați cu kalaşnikovuri pentru că se vorbea despre acțiunile ostile ale duşmanilor, doar totul se desfăşura în plin Război Rece, nu-i aşa? Dar universul paradoxal al Zonei găzduieşte şi alte voci. Sunt cei care, în pofida tuturor ororilor, au găsit în Zonă un adăpost, un loc mai sigur decât cel avut înainte, deşi aşa ceva pare imposibil. Refugiați dintr-un cumplit război civil izbucnit într-una dintre fostele republici sovietice de după prăbuşirea imperiului au găsit adăpost în Zonă. Svetlana Aleksievici îi găseşte şi pe ei şi le oferă un loc între mo- nologurile din carte. De ce o face? Nu sunt oameni de la Cernobîl, Prefaţă 9 nu au avut de a face cu dezastrul atunci când acesta s-a produs. Ei au venit mai târziu, după 1990. Și totuşi de ce? Poate că este sin- gurul caz în care Zona oferă ceva în afară de disperare şi moarte. Pentru nişte oameni care abia au scăpat cu viață din mijlocul unui război unde vecinii se ucideau între ei, Zona s-a dovedit mai puțin înspăimântătoare şi, aparent, mai puțin periculoasă. Este unul dintre paradoxurile acestui loc. În rest, nicio lumină, nicio undă de speranță în vocile de la Cernobîl. Doar câteva întrebări. „De ce avem nevoie? Să răspundem la întrebarea: e capabilă naţiunea rusă de o reexaminare globală a întregii sale istorii, cum s-au dovedit a fi în stare japonezii şi germanii după cel de-Al Doilea Război Mondial? Avem destul curaj intelectual? Nu se spune nimic în această privinţă. Se vorbeşte despre piaţă, despre vouchere, cecuri. O să mai supravieţuim încă o dată, toată energia ne duce spre asta. Dar sufletul e părăsit. Omul e din nou singur. Și atunci de ce sunt toate astea?” Vocile de la Cernobîl întreabă. Sunt întrebări valabile pentru toată omenirea, mai ales că accidentele nucleare au îngrozit din nou după Fukushima. Omenirea se poate distruge atât de uşor. Cernobîlul o dovedeşte şi Zona este modelul de lume care s-ar naşte în urma unui dezastru atomic. Nu, nu este SF, s-a petre- cut aici, în Europa. Ascultați vocile de la Cernobîl din paginile acestei cărți care a făcut deja înconjurul lumii. O lume din ce în ce mai mică şi mai periculoasă. Iar la sfârşit veți fi fericiți că soarele răsare, că păsările cântă şi iarba nu e fosforescentă. Pentru cei nemulțumiți cu atâta lucru, lumea modernă are răs- puns. Senzații tari la Cernobîl, agențiile de turism oferă excursii în Zonă. Chiar lângă reactor! Ce dacă sarcofagul de beton care acoperă unitatea numărul patru, pentru care au murit sute de oameni, s-a fisurat şi scapă aerosoli radioactivi! Este epoca all inclusive. Cernobîl all inclusive! Ion M. Ioniță Noi suntem aer, nu pământ… M. Mamardaşvili Informaţie istorică Bielorusia… Pentru lume suntem terra incognita – un teri- toriu necunoscut, străin. „Rusia albă”, cam asta înseamnă denu- mirea ţării noastre în limba engleză. Toţi ştiu despre Cernobîl, dar numai în legătură cu Ucraina şi cu Rusia. Mai trebuie să povestim şi despre noi (Narodnaia gazeta, 27 aprilie 1996). 26 aprilie 1986, la ora 1 şi 23 de minute şi 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de-al patru- lea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX. Pentru mica Bielorusie (o populaţie de 10 milioane de locu- itori) a fost o calamitate naţională, deşi bieloruşii nu au nicio centrală atomoelectrică. Este în continuare o ţară agrară, cu o populaţie preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru apărarea patriei, fasciştii germani au distrus pe teritoriul bie- lorus 619 sate împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pen- tru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contami- nat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700 000 de copii. Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel