Constantin Chiriţă Cireşarii I Cavalerii florii de cireş CAPITOLUL I 1 De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii sau ciorile sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar o dată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii uriaşi şi începea să învârtească o manivelă cât oiştea carului. După ce asculta câteva clipe tic-tacul tunător şi clătina din cap a încuviinţare, moş Timofte scotea de la brâu o cutie rotundă de metal, cândva strălucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi şi o pocnea cu pumnul în creştet. Ca la comandă, cutia lepăda un capac pentru a dezveli un cadran de ceas cu aceleaşi disciplinate cifre romane care împodobeau feţele orologiului din turn. Paznicul scruta cu atenţie ora exactă şi potrivea întocmai acele "Gîngălăului", pentru că aşa numea dânsul ceasul din turn. O dată treaba terminată, închidea cu câteva zdravene lovituri de pumn capacul "Ţîngălăului", pentru că aşa numea dânsul ceasul de la brâu. E de prisos să amintim că lanţul care purta dihania aceea de metal ar fi putut struni un cogeamite dulău ciobănesc. Apoi, în mers agale, bătrânul cobora scările, ieşea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora exactă de pe ceasul din turn şi, dacă era în timpul lecţiilor, făcea iute o socoteală, tot cu voce tare, cam cât mai rămâne până la recreaţie. Şi chiar dacă mai rămâneau patruzeci de minute până când trebuia să sune clopoţelul, moş Timofte nu mai cerceta nici Gîngălăul, nici Ţîngălăul. Putea să fie împovărat de treburi, putea să fie asaltat de griji, la secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul orei. N-am spune însă adevărul întreg, aşa cum ne-am propus, dacă n-am adăuga că erau totuşi câteva zile pe an în care moş Timofte nu mai respecta ora exactă. (O să ne ierte bătrânul această indiscreţie, mai ales că ea rotunjeşte adevărul; şi până acum n-am întâlnit un al doilea om care să fie în relaţii atât de cinstite şi de fidele cu adevărul ca moş Timofte.) Prin urmare, erau câteva zile pe an în care paznicul şcolii se afla în conflict cu ora exactă. Erau zilele de dinaintea vacanţei, ultimele zile de şcoală. În acele zile, de câte ori dădea semnalul de recreaţie, moş Timofte greşea cu regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute înainte de ora obişnuită. Vreo cinci-şase directori foarte meticuloşi i-au făcut, la vremea lor, observaţii pentru această neregulă ciudată, dar moş Timofte s-a mulţumit să ridice din umeri şi să spună, cu o voce foarte calmă şi nepăsătoare, că în acele zile Gîngălăul şi Ţîngălăul nu se înţeleg şi pace: "Gîngălăul se grăbeşte şi Ţîngălăul e cuprins de lenevie, mă străduiesc şi eu să-i împac după priceperea mea sărmană. Dacă găsiţi dumneavoastră alt chip de a-i împăca..." Aici, moş Timofte îşi isprăvea vorba. Directorii îl priveau nedumeriţi, încercau să-şi închipuie cam cine poate fi "Gîngălăul" şi cine poate fi "Ţîngălăul", şi, mergând din presupunere în presupunere, ajungeau la cu totul alte idei, uitându-l, până una-alta, pe moş Timofte şi meteahna lui. Aşa se făcea, că de câte ori era numit un nou director, în clădirea cea mare, cu etaj, de pe colina din nordul oraşului, se discutau două lucruri de seamă. În adunarea generală a şcolii se vorbea mai ales despre vechimea liceului care străbătuse viteaz un veac întreg şi înainta la fel de viteaz prin altul, atingându-i sfertul, iar în cancelarie, între profesori şi noul director, se vorbea despre obiceiul neschimbat al lui moş Timofte de a dărui elevilor, în ultimele zile de şcoală, câteva minute în plus în fiecare recreaţie. Profesorii îşi înclinau capul ca în faţa unui decret vechi şi inviolabil, dar de fapt se gândeau, sau chiar îşi aminteau agitaţia şi nerăbdarea elevilor în acele zile... şi îl lăsau pe moş Timofte în obiceiurile lui de demult. Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai cinstit care se pomenise pe acele meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica prin şcoală nu lipsise şi nu întârziase niciodată de la slujba lui. De aceea pramatiile şi chiulangii nu-l aveau deloc la inimă. Pe cei care fugeau de la ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce nu era deloc uşor pentru că atât curtea, cât mai ales grădina şcolii, nesfârşită, ca orice spaţiu al amintirilor din copilărie, şi plină de pomi, de copaci uriaşi cu scorburi înfricoşătoare, de tufişuri, de tot felul de clădiri şi ziduri cărora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri cu duiumul. Îi dibuia oriunde pe chiulangii şi-i scotea de chică la lumină, îi zgâlţâia rău şi-i ocăra năprasnic cu vorbele. În acele momente puteai să afli de la dânsul toţi oamenii de seamă pe care îi dăduse şcoala de-a lungul generaţiilor, dascăli, profesori, scriitori, artişti, savanţi, "oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh, nu o mocirlă în care învaţă să se târască jigănii urâcioase". Şi amintea numele de tristă celebritate ale unor borfaşi "care au început tot aşa ca voi, înşelând şcoala, ca apoi să-şi înşele părinţii, prietenii şi ţara". Burzuluit, moş Timofte îşi freca apoi barba ascuţită, scuipa chiştocul de multă vreme stins şi-l apăsa furios cu călcâiul bocancului. Vocea parcă-i îngheţa. Orele care urmau erau ore grele, de parcă s-ar fi abătut nu ştiu ce aspre necazuri asupra lui. Nu-şi mai găsea locul, umbla fără rost şi bombănea fără încetare, şi nici chiar protejaţii lui nu puteau să-l îmbuneze. Numai dacă vreunul dintre chiulangiii scoşi la lumină venea la el să-şi ceară iertare, fără cea mai mică urmă de prefăcătorie, numai atunci se schimba moş Timofte. "Apoi de... bodogănea bătrânul, nu-i rău... dar numai vorbele nu ajung... " cam atât spunea el, şi încă încruntat îşi găsea imediat ceva important de făcut. Inima însă îi bătea cu putere şi nu rareori încruntătura privirilor lui ascundea lacrimi de bucurie. Se puneau pe socoteala lui moş Timofte nu puţine întâmplări asemănătoare, care avuseseră un rol binefăcător în viaţa unor oameni cu care se mândrea şcoala. Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva. E- rau elevi, protejaţii lui, cărora le-ar fi deschis la orice oră din zi şi din noapte sălile de clasă, de laborator, sala de gimnastică, chiar dacă ar fi trebuit să trudească apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. Câteodată intervenea cu sfaturile sale foarte chibzuite chiar în conflictele tăcute dintre profesori şi elevi, mai ales atunci când anumiţi elevi timizi, speriaţi cădeau în dizgraţia unui profesor. Grozav se pricepea bătrânul să culeagă asemenea "cazuri" şi ştia ca nimeni altul să deschidă inima puştilor înfricoşaţi, şi la fel de bine ştia să se facă ascultat de profesorii în pricină, îndreptând astfel, cu iscusinţa lui cinstită, situaţii care ar fi durat până la sfârşitul şcolii. Mai circula printre elevi vorba că, în anumite cazuri, cererile de reexaminare la vreun obiect erau mai sigur aprobate dacă se adresau verbal lui moş Timofte decât în scris direcţiunii. Dar, pentru a te bucura de preţuirea şi ajutorul lui moş Timofte, trebuia să fii un elev de "prima mână", ce mai! un model între modele. Şi dacă moşul te trecea printre protejaţii lui şi se întâmpla să ai vreun conflict cu pedagogii, îţi anticipa viitorul în faţa lor cu o siguranţă nemaipomenită. Era de ajuns să dea două, trei exemple de oameni mari care fuseseră cândva în situaţii asemănătoare, cu acel belşug de amănunte al sincerităţii şi nădejdii, şi profesorii începeau să privească altfel lucrurile şi să-şi cam schimbe părerile. Pentru că bătrânul vorbea deschis, adevărat, privea drept în ochi şi se pare că nu greşise niciodată când luase apărarea cuiva. În anul în care începe povestirea noastră, moş Timofte îşi avea, ca întotdeauna, protejaţi şi nesuferiţi. De bună seamă că numai întâmplarea hotărâse ca principalii săi favoriţi să fie nişte elevi dintr-a opta, care locuiau cu toţii în cartierul Cireşului şi pe care se obişnuise să-i numească "Cireşarii". Şi tot întâmplarea făcuse ca printre "urâcioşi", poate chiar în fruntea lor, să se afle doi şmecheri, tot dintr-a opta, pe care îi prinsese într-o dimineaţă ascunşi într-un şanţ acoperit de bălării, în timp ce colegii lor participau cu tot sufletul la ora de geologie. N-am putea spune însă adevărul întreg dacă n-am destăinui, de la bun început, că elevul pe care moş Timofte îl iubea cel mai mult, primul dintre favoriţii lui, era un prichindel dintr-a cincea, un şmecher fără seamăn în toată şcoala, poate chiar în istoria şcolii, dar căruia bătrânul nu-i arătase niciodată pe faţă dragostea. Mai degrabă îl muştruluia pentru năzbâtiile şi şotiile sale; niciodată nu-l alintase, nici măcar în glumă, cum făcea cu ceilalţi elevi la care ţinea. Dacă în cei cincizeci de ani de slujbă moş Timofte n-ar mai fi întâlnit un caz asemănător, dacă nu i s-ar mai fi întâmplat, cu vreo treizeci şi cinci de ani în urmă, să-i ticăie inima pentru un puşti nebunatic, care la fiecare pas făcea o năzdrăvănie, care în fiecare frază rostită strecura un ghimpe şi care acum era unul dintre oamenii de mare faimă ai ţării, e mai mult ca sigur că prichindelul cel şmecher, blond şi ciufulit, ar fi intrat în gloata nesuferiţilor. Dar cum moşneagul avea o memorie precisă a cazurilor şi un simţ al comparaţiei şi previziunii care nu dădea greş, s-a lăsat cu bună ştiinţă subjugat de apariţia veselă şi cuceritoare a lui Tic, trecându-l în rândul favoriţilor. Adică i-a acordat în sinea lui un mare viitor. Tic n-avea însă de unde să ştie aceasta şi de câte ori trecea pe lângă moş Timofte, dacă nu-şi ducea mâna la nas pentru a flutura din degete, atunci trăgea după sine un dulău imaginar, prins de un lanţ gros, pe care-l întreba chiar în clipa când trecea prin faţa gheretei bătrânului paznic: ― Cuţu, cuţu, Ţîngulică, ia spune-mi din coadă cât e ceasul?!... Elevii cei mici râdeau de se prăpădeau, moş Timofte se încrunta şi ameninţa teribil cu degetul, dar Tic, nedumerit, făcea sforţări cumplite (hm!) pentru a afla cauza veseliei din jur. Într-atâta se obişnuise Tic cu această şotie nevinovată, încât înscenase o a doua ceremonie de botez, adăugând numele de Ţîngulică lui Ţombi, căţelul lui credincios pe care voia să-l facă celebru. Se chinuia ca un drac să-l înveţe diviziunea timpului şi citirea orelor după mersul soarelui. Dar pentru ca noul nume să nu rămână o simplă adăugire, sortită unei uitări timpurii, şi pentru că se credea persecutat de moş Timofte, prichindelul a hotărât să folosească numele de Ţîngulică atunci când căţelul trebuia certat, adică atunci când îl descoperea în roluri negative, şi numele de Ţombi când căţelul trebuia alintat sau când merita să fie încurajat, adică atunci când interpreta roluri pozitive. A făcut Tic multe repetiţii până să ajungă să spună automat fraze de genul acesta: ― Jigodie scârboasă, mizerabile, Ţîngulică afurisit, unde mi-ai ascuns gheata? Marş în cuşcă, Ţîngulică! Marş! ― Bravo, Ţombi! Bravo! A doua oară să-i jupoi toată blana, numai coada să i-o laşi, ca să am de ce să-l trag... În ciuda acestor aparenţe, Tic ţinea la moş Timofte, ba în adâncul sufletului îl iubea chiar foarte mult. Îl strâmba el, îi imita vocea şi strănutul, îi flutura mereu din degete, dar cine altul îi strecura în gheretă, pe neobservate, într-o anumită zi a săptămânii, o portocală învelită frumos în hârtie roşie, mătăsoasă? Printr-o întâmplare foarte norocoasă, aflase puştiul că nimic nu-i place mai mult bătrânului paznic decât portocalele şi se făcea luntre şi punte pentru a avea întotdeauna un fruct portocaliu gata de sacrificiu. După cum se vede, nici bătrânul, nici puştiul nu aveau curajul să-şi dea pe faţă dragostea pe care în adâncul sufletului şi-o purtau. Ceea ce li se întâmpla amândurora cam pentru prima dată în viaţă. 2 Moş Timofte scutură îndelung clopoţelul. La drept vor- bind, ceea ce se ascundea sub această denumire era o talangă cât toate zilele, care n-ar fi făcut cine ştie ce notă discordantă în clopotniţa atât de cutreierată de elevi, lilieci şi cucuvele, a bisericii sfântul Dumitru, de peste drum de şcoală. Nu era un simplu obicei, ci o adevărată plăcere pentru moş Timofte întâlnirea repetată, regulată şi sonoră cu obiectul care dădea semnalul de recreaţie, şi n-ar fi folosit pentru nimic în lume soneriile de multă vreme instalate în şcoală. Ţârâitul lor impersonal, mecanic, uniform n-avea nici un farmec pentru bătrân. Mai degrabă ar fi perindat coridoarele liceului sunând la uşa fiecărei clase decât să apese butoanele acelea mărunte de lângă cancelarie, care nu puteau transmite niciodată emoţii sau cântece, cum făcea clopoţelul în mâna lui. Şi mai era şi un ceas electric instalat chiar deasupra butoanelor care l-ar fi enervat crunt pe bătrân dacă şi-ar fi însuşit acest stil modern de semnalizare a recreaţiilor. Ar fi avut impresia că se află sub controlul ceasului, el care de cincizeci de ani meşterea fără greş huiduma metalică din turn. De aceea, nici după ce agită a doua oară clopoţelul nu-şi aruncă privirile spre ceasul electric. Dacă ar fi făcut însă altcineva gestul acesta, ar fi descoperit cu uimire că mai erau aproape cinci minute până la pauză. Şi fiindcă era primul semnal de recreaţie mărită din acel an, însemna, în graiul original al lui moş Timofte, că până la vacanţa mare mai rămăseseră câteva zile. "Da!" îşi spuse bătrânul şi scutură pentru a treia şi ultima oară talanga, împrăştiind un sunet curios, parcă străbătut de note duioase. După ce aşeză clopoţelul la locul lui, coborî pe scara largă de piatră care lega clădirea de curtea mare a şcolii. Ajuns pe ultima treaptă, se postă ca o santinelă lângă leul de bronz din dreapta şi aşteptă câteva clipe. Tresări la auzul uşii care se deschidea, îşi aţinti ochii într-acolo, urmări cu privirea mogâldeaţa care se prăvălea pe trepte, şi, cu un zâmbet de mulţumire, moşul făcu cale întoarsă, poposind undeva lângă cancelarie. Nu se înşelase nici de astă dată. Primul elev care ajunsese în curte, primul elev care atacase recreaţia era, bineînţeles, Tic. Da, da! Tic fu primul care, cu un chiot ascuţit, străpunse tăcerea întinsă a curţii şi anunţă cavalcada sonoră a pauzei. Câteva clipe mai târziu, curtea imensă, străjuită de plopi şi castani, cu şirurile lungi de bănci simple, fără spetează: sute de metri de bănci aşezate în soare — cu spaţii nesfârşite care puteau adăposti zece meciuri simultane de fotbal, cu alte bănci, mici, izolate, făcute din bârne groase prinse în cuie de lemn, răspândite ici-colo, la umbra deasă a castanilor: teritoriu ocupat numai de elevii mari, curtea imensă a şcolii se lăsă cucerită, în numai câteva clipe, de avalanşa ţipătoare şi colorată a elevilor. Se formară grupuri, se reluară jocurile întrerupte cu o zi înainte sau începură altele noi, pe clase, pe grupe, pe şiruri de bănci, un talmeş- balmeş asurzitor, dar atât de sigur şi de precis împărţit, în care fiecare elev îşi avea locul: curse de cai, lapte gros, cincizeci de metri plat, sărituri, oină, echilibristică, urmăriri, evadări, scâncete, râsete, ţipete, aplauze, strâmbături, lecţii repetate, taine, fotbal, laude, rugăminţi, sandvişuri, fotbal, ochiade, provocări şi iar fotbal. Dar erau şi teritorii ocupate de cei mari, care repetau pentru examene sau se plimbau preocupaţi, cu mâinile la spate, comentând sezonul sportiv sau ultimele filme şi manifestându-şi din când în când dispreţul faţă de cei mici, care le asurzeau urechile cu zgomotele şi ţopăiala lor. Puştii scoteau însă pe furiş limba după ei, fără să le treacă prin cap că după câţiva ani vor face aceleaşi gesturi de uimire şi dispreţ; şi neînchi- puindu-şi aceasta, şi pentru a le face în ciudă celor mari, îşi împrospătau mereu joaca şi zbenguiala cu alte torente de ţipete, pe care le dirijau ca pe nişte canonade spre teritoriile liniştite de la umbra castanilor. Undeva în curte, pe unul dintre terenurile de fotbal improvizate la repezeală şi delimitate de trupurile spectatorilor, se trăgea la o poartă. Îşi încercau pe rând norocul fotbaliştii din clasele de mijloc. Şuturi plasate, sau bombe fulgerătoare, luau direcţia porţii făcută ca întotdeauna din haine, şepci, pietre şi pulovere. Portarul, un elev dintr-a opta, nu lăsa nici o minge să treacă prin spaţiul apărat de el. Chiar când Tic, singurul dintre cei mici care nu era privit ca un intrus acolo, din motive ce se vor descoperi mai târziu, se repezi ca un bolid spre minge, prefăcându-se că va trage cu toată puterea în stânga, dar de fapt împingând-o plasat spre colţul din dreapta, la gaura de şoarece, portarul nu-şi pierdu cumpătul şi opri mingea, cum s-ar spune în termeni sportivi banali, chiar pe linia porţii. Înciudat, nefericitul concurent scoase o limbă uriaşă pe care i-o arătă în toată splendoarea ei portarului, şi, bineînţeles, dezamăgit de insucces, îşi coti paşii iuţi în altă direcţie. După el se ţinea, parcă urmărind o lecţie vie, sau supunându-se unui obicei de mult statornicit, o droaie de puşti. ― Bă, Tic, ce apără azi Sergiu! Pun pariu, să mor eu, că nu-l găureşti! Tic îl privi de sus, cu dispreţ nedeghizat, pe piciul îndrăz- neţ, şi se hotărî să-l pună imediat la punct: ― Eu? Pe Sergiu?!... Ha! Ha!... Te-aş lăsa gol, mă, auzi? Te-aş lăsa ca planşa de la anatomie, dacă mi-aş pune mintea cu tine. Şi pielea ţi-aş lua-o... Dacă n-aş fi elev, aş juca astăzi în naţională... ― Daaaa! Las' că ştiu eu... Te lauzi. Află de la mine că azi nu-l găureşte nimeni pe Sergiu. Ţii pariul? ― Ai tu noroc că mie nu-mi plac oamenii săraci, adică oamenii sărăciţi... Altfel aş paria imediat. Mâna lui Tic se îndrepta ameninţătoare spre nasul bra- vului amator de pariuri, dar mişcarea se opri brusc în aer, derutându-l şi mai rău pe admiratorul lui Sergiu. Privirile lui Tic descoperiseră ceva în zona aparatelor de gimnastică, mai bine zis descoperiseră pe cineva acolo: un vlăjgan care se întrecea în acrobaţii. Temerarul solitar n-avea mai mult de şaisprezece ani, dar statura lui, şi mai ales braţele sale goale care se prefăceau în zeci de muşchi impresionanţi, ca nişte coarde de oţel, la fiecare mişcare dovedeau o forţă şi o elasticitate puţin obişnuite. Droaia lui Tic îşi urmă cu fi- delitate şeful, copiindu-i întocmai mersul şi atitudinea. Mişcându-se lent, cu gâturile strâmbe şi privirile fixate într- o singură direcţie, prichindeii păreau că oficiază un ritual cu totul misterios şi necunoscut. Mai era şi cadenţa paşilor, şi mai ales tăcerea uluitoare a celei mai guralive şi mai nebunatice cete din şcoală. Tăcerea era deplină şi în zona aparatelor de gimnastică. Spectatorii, mari şi mici, urmăreau cu sufletul la gură ceea ce se petrecea deasupra capetelor lor. Vlăjganul se căţărase pe o frânghie fără noduri, şi fără ajutorul picioarelor, cum înregistră foarte prompt Tic, sus, pe bârna de care erau prinse aparatele, şi de acolo, printr-un salt uşor, o jumătate de salt mortal, în văzduh, cum notase Tic, se agăţase de un cablu gros de sârmă, care traversa, inutil, la cinci metri înălţime, toată curtea şcolii. Apoi, foarte liniştit şi zâmbind cuiva din văzduh, îşi găsi în câteva secunde o poziţie ideală de odihnă. ― Îl vedeţi, mă! se răsti Tic la prichindeii înfioraţi din jur. Ăsta-i Ursu, colegul soră-mii şi cel mai bun prieten al meu. Lucrăm amândoi la bară. Dacă ne-aţi vedea cum facem amândoi gigantica şi salturile mortale... Asta-i un fleac. ― Ia nu te mai lăuda, mă piţigoiule, îl apostrofă pe neaş- teptate un slăbănog lung şi deşirat, cu nasul ca o pătlăgică. Până la urmă te pomeneşti că ajungi şi acrobat la circ. Insulta slăbănogului, rostită chiar în faţa prichindeilor, îl amuţi pe Tic şi-l lăsă o clipă cu gura căscată. Din fericire, slăbănogul porni imediat după alte victime pe care le culegea numai din cetele celor mici, aşa că nu-l auzi pe Tic cum îşi dăscălea însoţitorii: ― Bă, dacă vă întreabă la naturale cum se cheamă pasărea aceea tâmpită care dă tot timpul din coadă, să spuneţi că se numeşte codobatură sau Pompilică... Ciufuliciul nu reuşi să-şi ducă până la capăt răzbunarea verbală, cumplită în intenţia ei, din simplul motiv că prie- tenul lui cel mai bun, acel vlăjgan căruia îi spunea Ursu, începu o nouă mişcare, acolo sus, deasupra capetelor lor. Se lansase într-o cursă rapidă, a cărei ciudăţenie nu consta numai din faptul că se făcea pe un cablu, cu ajutorul mâinilor, ci mai ales pentru că fiecare mişcare de înaintare se făcea prin întoarceri, şi la fiecare întoarcere trupul se sprijinea într-o singură mână, ceea ce, să recunoaştem, nu era chiar în puterea oricui. Când distanţa dintre cablu şi bârna aparatelor ajunse la vreo patru-cinci metri, vlăjganul făcu pe neaşteptate o semigigantică, adică o pendulare lungă, şi îşi dădu drumul în văzduh. Printre buzele deschise ale spectatorilor răzbătu un ţipăt, un început de ţipăt, pentru că fu retezat într-o clipită, atunci când braţele acrobatului se încolăciră sigure pe una din frânghiile de pe bârnă, transformându-i trupul într-o pendulă ordonată. ― Ei, bă! se repezi Tic la bravul amator de pariuri. Nu mai spui nimic? Acum să te văd!... Arată-mi tu altul, în afară de mine şi de Ursu, care să facă figura asta. Nici nu ştii cum se cheamă figura, mă găgăuţă. Zborul Liliacului, auzi, tu?! Piciul era însă atât de înspăimântat de ceea ce văzuse, că nu tălmăci pe de-a-ntregul spusele lui Tic. Şi cum spaima are de multe ori o mare putere de convingere, piciul crezu cel puţin jumătate din lauda colegului său. ― Uite, dacă vrei, continuă Tic, într-o clipă sunt lângă Ursu. Ce, crezi că mi-e frică? Nu într-o clipă, dar în câteva clipe, Tic fu într-adevăr lângă Ursu. Nu pentru ca să repete figura acestuia, ci pentru că un băiat brunet şi rotofei se apucase să zgâlţâie frânghia de care se agăţase Ursu şi-i făcuse semn să coboare. Vlăjganul alunecă spre pământ cu atâta iuţeală, că aproape toţi spectatorii îşi imaginară un accident. Unul singur se lăsă condus de inspiraţie subită şi se strecură ca o nevăstuică lângă Ursu. Nu putea fi altcineva decât Tic. Inspiraţia lui se dovedi norocoasă. Ciufuliciul blond şi cârn mai avu timp să audă o parte din cuvintele pe care Dan, băiatul cel oacheş şi rotofei, i le şopti tainic acrobatului victorios. ― ... Ne cheamă Victor. Sub castanul de lângă cişmea. Tu du-te repede şi anunţă fetele. Îndemnul lui Dan îl transformă pe Ursu într-un fulger, iar pe Tic într-un fel de fulgeraş, dacă se poate spune aşa. Pe potecile deschise la iuţeală, printre spectatorii zăpăciţi de goana de bolid a vlăjganului, se strecura triumfător şi Tic. Iar când trecură amândoi ca nişte rachete prin mijlocul terenului de fotbal apărat de fenomenalul Sergiu, se întâmplă că mingea, scăpată de cine ştie cine, venea chiar în întâmpinarea lui Tic. Prichindelul, în zodia celor mai bune inspiraţii, expedie, în plină goană, un şut năprasnic spre poartă, pe care Sergiu nici nu-l văzu. Doar îl auzi şuierându-i pe lângă ureche. Şi dintr-odată, dându-şi seama de marea lui faptă, Tic se opri într-un urlet de bucurie, uitând cu totul de Ursu. Aruncă mai întâi o privire dispreţuitoare spre Sergiu, apoi trecu în revistă întreaga asistenţă, absolut uluită de întâmplare, în căutarea bravului amator de pariuri. Tic era hotărât, dacă nu să-l