Sunt o femeie oarecare printre alte femei oarecare. Născută în 1968, emigrată în 2006. Nimeni nu uită ziua când a plecat din ţară pentru a munci printre străini. E ca o moarte şi o naştere în acelaşi timp. Am scris pentru toţi românii care au plecat, masiv, doar pentru a câştiga o bucată de pâine. Am scris pentru cei săraci, pentru că nu e vina lor că sunt săraci. Am scris pentru toate mamele care trimit pachete cu bomboane, ciorapi şi caiete. Pentru toate mamele care ar da orice să-şi îmbrăţişeze copiii, care se gândesc în orice secundă la binele lor... şi bine nu le e! Sunt o femeie oarecare, dar alături de mine sunt sute de mii, mili oane de români care nu visează altceva decât să se-ntoarcă. Acasă. Esenţialul despre mine?! Visez şi nu mi-am pierdut încrederea în lumină. Cuvânt înainte de Mihaela Cârlan Redactor: Ioana Vîlcu Coperta: Ioana Nedelcu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu DTP: Corina Roncea, Dan Dulgheru Tipărit la Proeditură şi Tipografie © HU MA NI TAS, 2014 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Nechita, Liliana Cireşe amare / Liliana Nechita; cuvânt înainte de Mihaela Cârlan. – Bucureşti: Humanitas, 2014 ISBN 978-973-50-4580-7 I. Cârlan, Mihaela (pref.) 821.135.1-6 323.1(=135.1)(450)(0:82-6) EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 0214088350, fax 0214088351 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372743382, 0723684194 Cuvânt înainte „Cum să le spui copiilor că ţi-e greu? Că ai uitat cum se mes tecă hrana. Că poco-pocoe inimaginabil de puţin. Că te simţi ca un zero care se plimbă prin lume. Că nu mai ești decât o voce la telefon și o sursă de bani pentru cei de-acasă. Că e per ic ulos să începi să plângi printre străini, că nu te mai poţi opri. Că ajungi să-i scrii în fiecare zi lui Dumnezeu. Că ţi-e dor până și de libertatea neîn- sem nată de-a mânca un ou, de-a bea o cafea sau de-a ieși la aer fără să te ascunzi. Că n-ai altă vină decât că-ţi pasă de ei, iar pe tine te-ai uitat până la a nu te mai recunoaște…“ Ea e Liliana, o femeie din sutele de mii izgonite de sărăcie, ple- cată la muncă în Italia. Care și-a găsit prea rar sprijin în Camus, Sartre, Hemingway, Nichita Stănescu, Steinbeck, Baco via, Eminescu, Maugham sau Biblie, care și-a mai venit în fire după ce a citit-o pe Isabel Allende, care și-a recăpătat treptat identitatea și demni- tatea, în timp ce copiii ei au termi nat școala, în familia ei s-a născut și s-a murit, în timp ce totul merge înainte în România, și doar amintirile ei rămân în urmă. Toată viaţa Lilianei e o durere și inima ei, o mare cireașă amară. Dar femeii acesteia simple, calde, duioase i-a dat Dumnezeuputerea și darul de-a povesti istoria vieţuirii ei în Italia ca pe o victorie. 5 Cu par fumul și gustul dulceţii de cireșe amare. Cea mai bună dulceaţă din lume. Pentru cine sunt scrisorile Lilianei?… Pentru oricine se plânge de greul vieţii, orice ar însemna el, mai puţin boala ori moartea. Mihaela Cârlan Publisher Catchy.ro Scrisoarea 1 Povestea mea începe în faţa unei icoane. Mi-amintesc că eram la pământ, plângeam, îmi frângeam mâinile şi spuneam: — Doamne, ajută-mă să plec în Italia! Să muncesc, Doam - n e,ce-o fi! Ajută-mă să spăl WC-uri, Doamne! Ajută-mă să scap cu viaţă! Vreau să muncesc. Ajută-mă să muncesc, Doamne! Repetam până la epuizare. Nu mai gândeam. Simţeam o oboseală nesfârşită, o dorinţă de a nu mai fi. Să mă odihnesc de tot zbuciumul şi de toate necazurile. Mă trezeam dimi - neaţa cu ideea că în acea zi se vor îndrepta toate relele, voi rez olva tot, îmi voi găsi un loc de muncă. Dar nu era aşa. Mă străduiam toată ziua să spăl două farfurii. Mă gândeam şi mă gândeam că trebuie să fac ceva. Atât. Mi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; am vă ruit, am crăpat lemne, am tencuit, am gătit mii de oale de mân care, am făcut teme, am ascultat Vivaldi, am încercat să trăiesc normal. Greu. Am vrut să-i ajut pe toţi şi să le fac pe toate. Eram mândră că pot, că nu mă dau în lături de la nimic. Aveam un serviciu bun şi copii mari. N-am vrut să sufere ca mine; mă străduiam 7 o lună să cumpăr o solniţă. Am făcut credite, am împrumutat bani, aşa cum fac mulţi în România. Fata cea mare se măritase şi mă gândeam că împreună cu a doua fată care era încă la liceu aş fi putut trăi liniştită. Apoi am cedat. Serviciu pierdut. Datorii bancare neplătite câteva luni. Telefoane ameninţătoare. Un moment de slăbiciune şi devii pradă. Victimă. Depresia şi părerea că eşti într-un labi rint fără ieşire. Te zbaţi de toţi pereţii şi cauţi şi strigi… I-ai rugat vreodată şi pe vii, şi pe morţi să te ajute? Ai primit răspuns? Scrisoarea 2 Un singur sprijin: o prietenă, F., care-mi bătea la uşă, îmi adu - ceapuţină cafea şi-mi spunea poveşti despre Italia. Ea mun- cea deja de doi ani acolo. Îmi spunea: „Vino, e greu, dar e bine. Nu poţi rămâne în halul ăsta în ţară. Cum rezolvi tot? Vrei să mori?“ Eu îi răspundeam: „Mai bine mor decât să mă despart de copiii mei“. Cea mare era însărcinată. Eu nu mă simţeam pregătită să fiu bunică; mă pregăteam să nu mai fiu. Cumpăram somnifere. Îmi doream o moarte liniştită şi nedureroasă. Nitroglicerina provoacă durere? Dar diaze pa- mul? Citeam prospectele şi mă gândeam. Şi amânam. Şi iar o luam de la capăt. A venit o seară în care eram mai liniştită ca oricând. Am scos pastilele, am numărat cinci nitrogli ce rine. Ca printr-un miracol, prin forţa sângelui, a intrat puiul meu cel mare, prinţesa mamei. Când am născut-o, am numit-o prinţesă, cum cred că fac multe mame. Dar era prinţesa mea. Mi-a luat pastilele din mână şi mi-a zis: „Am nevoie de mamă! Dacă mori, nu rezolvi nimic. Du-te în Italia, munceşte şi pot să am bază în tine, aşa cum am avut 8 mereu. Eu nu-s fericită, dar aştept un copil, vine iarna, nu avem bani. Doar dacă trăieşti tu, am şi eu o speranţă. Lasă, va fi bine. Important e să trăieşti şi să poţi munci!“ Mi-a făcut bagajul – o pijama, două bluziţe, câteva lucruşoare – cu ideea că mă voi îmbogăţi şi-mi voi cumpăra lucruri noi. Mi-am şters lacrimile şi-am ştiut că voi trăi. Atât. Ştii cât e de impalpabilă cenuşa păsării phoenix? Scrisoarea 3 A doua zi a fost ultima zi. Îi spuneam printre lacrimi fetei mele: „Mamă, trebuie să-mi iau la revedere de la toţi! Nu pot pleca acum!“ Şi ea răspundea: „Nu trebuie să-ţi pese! Nimănui nu i-a păsat de tine! Pleacă! Nu te uita în urmă!“ Era mică, avea 19 ani, îmi salva viaţa. O scurtă plimbare prin oraş cu copiii, ca şi cum totul ar fi fost cum trebuie; o ultimă prăjitură. Mă temeam de cop iii mei, de judecata lor din urmă. Cum să admiţi că nu mai ştii încotro s-o iei când eşti totul pentru ei? În general, între mamă şi copii se creează de multe ori tensiuni, vorbe grele aruncate şi de unii, şi de alţii… Nu mai puteam ţine piept unor reproşuri şi mă temeam. Am descoperit cu surprindere că eu eram apărată acum de ele. Şi încurajată. Cea mică, blonduţă şi bosumflată, cea care-mi părea mereu nemulţu - mită, care, dacă intram cu ea într-un magazin, reuşea să-şi dorească exact ce nu se găsea, acum îmi zâmbea şi spunea: „Du-te, mamă! Lasă că noi ne descurcăm! Suntem mari! Ai grijă doar de tine!“ Se maturizase într-o clipă. În faţa perico- lului s-a făcut mare! Nu simţeam nimic. 9 Eram un tunel, priveam, mă gândeam că e pentru ultima oară, şi ei intrau în mine prin tunelul ochilor. Alături de noi era şi prietenul fetei mele mai mici. Acum îl numesc micul prinţ, e blond şi bun. Atunci i-o încredinţam din priviri pe fata mea alintată. Mă rugase înainte să-mi caut de muncă în ţară. Mi-a spus că nu crede că ea va rezista doru- lui de mamă. Am încercat să-l ascult, am luat România liberă. Se cer masterate şi se caută docenţi. Un om simplu… ăştia nu se caută, vin ei singuri. Aşa că la plecare îl priveam în ochii albaştri şi-i şopteam: ai grijă! Îi captam pe toţi cu privirea. Să-i păstrez pentru mai târziu. În acel moment am murit pe dinăuntru. Viaţa emigrantului e o moarte lentă pe dinăuntru. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câm piile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce ţi-ailăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea. Ai simţit vreodată cum se năruie lumea? Scrisoarea 4 O ultimă privire, zâmbete şi încurajări, promisiuni că vor avea grijă una de alta. Nu auzeam nimic. Doar un tunel gol care ar fi primit şi absorbit tot dacă s-ar fi putut. Nu ştiu cum am ieşit din ţară. Ştiu că priveam pe fereastra maşinii şi mă gândeam: „Încă pot coborî! Nu plec! Nu trec graniţa!“ Controlul paşapoartelor la graniţă, emoţii necunoscute, teamă instinctivă de uni - forme. Nu te întreabă nimeni: „Chiar vrei să pleci din ţara ta?“ Eram alături de o fată de 20 de ani, mamă a două fetiţe, plecată la loc „bun“, să „întreţină clienţi“. Ştia perfect ce muncă 10