Nicolae Turcan Cioran sau excesul ca fi losofi e Nicolae Turcan CIORAN SAU EXCESUL CA FILOSOFIE L i m e s Cluj, 2008 Părinților mei, tuturor părinților mei CUVÂNT ÎNSOȚITOR LA O CARTE CARE ÎNCEARCĂ IMPOSIBILUL S-a întâmplat să fac parte din comisia care a analizat prima versiune a acestei cărți, pe când era o teză de doctorat. Era o teză de doctorat dintr-un florilegiu de patru, toate axate pe subiecte de filosofie românească interbelică și toate excelente. Ceea ce distin- gea însă lucrarea lui Nicolae Turcan, în acest ansamblu omogen de nivel ridicat, era perspectiva adoptată. Celelalte trei lucrări erau mai ales abordări — excelente, cum spuneam! — de istoria filoso- fiei românești, în vreme ce teza de atunci, care a devenit cartea de acum, fără a părăsi întru totul perspectiva istoricului filosofiei, fă- cea un pas mai departe, spre o abordare de filosofie propriu-zisă, cu binevenite ingrediente de filosofia culturii, parțial pe linie bla- giană, parțial pe cea a filosofiei vieții și a filosofiei culturii germa- ne. Aș putea spune că întrevăd în istoricul filosofiei de azi — o teză despre un autor, Cioran sau oricare altul, este în primul rând, un demers istoriografic — potențialul filosof viitor și mi-ar face plă- cere ca această mică profeție a mea să fie confirmată de cariera in- telectuală a autorului care debutează acum cu o carte atât de bine realizată — de altfel, între versiunea de atunci a cărții și cea de acum, autorul a produs importante și binevenite intervenții —, atât de originală ca manieră de abordare, atât de importantă, în cele din urmă, în exegeza operei cioraniene (care nu este nici redu- să ca dimensiuni, nici neînsemnată valoric). Pariul pe care și l-a pus, în această lucrare, Nicolae Turcan nu este unul ușor. Despre Cioran se poate spune, în fond, aproape ori- ce — și s-a și spus! —, se pot pronunța judecățile și evaluările cele mai diferite și chiar contradictorii și, în mod ciudat, nimeni nu  C ... s-a înșelat, nimeni nu se înșeală, nimeni nu s-ar putea înșela, in- diferent de ceea ce ar spune. Fiind un autor paradoxal și oximoro- nic, opera sa, în funcție de selecția și de unghiul de vedere adopta- te, permite natural asemenea judecăți contradictorii. Cioran însuși, ca personaj al vieții și operei sale, este un fel de întrupare perfectă a contradicției, a tuturor contradicțiilor omenești. De altfel, în ca- pitolul introductiv, autorul și face o riguroasă trecere în revistă a panopliei atât de variate, de exuberante de interpretări la care au fost supuse viața, persoana și opera lui Cioran. D-Sa constată ceea ce afirmam și eu puțin mai înainte, că despre Cioran s-a spus și se poate spune orice. Dar adaugă: se poate spune și ceva pe deasupra, ceva care să poată pune la un loc toate aceste afirmații și judecăți atât de contradictorii. Scurt spus, autorul tentează imposibilul și, lucru de laudă, pare să-l facă posibil. Numește acest lucru, acest fac- tor unificator „atracția pentru extreme” — și cred că nu se înșeală! —, pentru extremele existențiale, dar și pentru cele politice, cea din urmă înclinație explicând, în opinia mea, cel mai bine până acum, episodicele, dar pasionalele și halucinantele „admirații” cioraniene pentru legionarism, hitlerism, fascismul italian etc. Cred, de altfel, că este prima oară cînd înțeleg cît de cît atracția pe care au putut-o exercita asupra tânărului Cioran, un om atît de cultivat, de inte- ligent, de anarhic și de „nevrozat”, niște plăsmuiri nu doar în mod evident aberante, ci și foarte liniare, foarte puțin subtile. În prima versiune a textului, Nicolae Turcan subsuma această „atracție pentru extreme”, atît de pregnantă în tot ceea ce este cio- ranian, unei categorii filosofice pe care o numește „exces”, pe care o integra categoriilor abisale ale inconștientului blagiene. Mie mi s-a părut cam hazardată operația și am exprimat acest lucru. În fond, nu-mi dădeam seama în ce măsură am putea fi îndrituiți să adu- cem această completare „matricii stilistice” blagiene, care se referă la ansambluri culturale vaste, la culturile propriu-zise, nu la in- divizii culturali. În opinia mea, am putea face acest lucru doar în măsura în care categoria „excesului” ar avea o acoperire mult mai mare decît un individ, fie acesta și excepțional, sau chiar mai mulți 