Cioran 2 CIORAN Colecţia Românii din Paris Coordonator: Simona Modreanu Cioran, (cid:122) de Simona Modreanu – 2003 Mircea Eliade, romancier, (cid:122) de Eugen Simion – 2004 Gherasim Luca, (cid:122) de Petre Răileanu – 2004 Benjamin Fondane, (cid:122) de Oliver Salazar-Ferrer – 2004 Victor Brauner, (cid:122) de Sarane Alexandrian – 2004 Tristan Tzara, (cid:122) de Henry Béhar – 2005 Constantin Brâncuşi, (cid:122) de Doïna Lemny – 2005 Claude Sernet, (cid:122) de Michel Gourdet – 2005 Ionesco, (cid:122) de Matei Călinescu – 2005 România, capitala... Paris (cid:122) Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris, de Jean-Yves Conrad – 2003 © Cioran, OXUS Editions, Paris, 2005 Regatul şi împărăţia 3 Simona Modreanu C ioran JUNIMEA 2005 4 CIORAN COPERTA COLECŢIEI: FLORENTINA VRĂBIUŢĂ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MODREANU, SIMONA Cioran / Simona Modreanu – Iaşi: Junimea, 2005 ISBN 978-973-37-11773-7 . Editura JUNIMEA, Iaşi – ROMÂNIA Regatul şi împărăţia 5 Pentru facilitarea lecturii, am folosit următoarele abrevieri pentru titlurile scrierilor lui Cioran: Amurgul gîndurilor AG Căderea în timp CT Cartea amăgirilor CA Convorbiri cu Cioran CC Demiurgul cel rău DR Exerciţii de admiraţie EA Face aux instants FI Ispita de a exista IE Istorie şi utopie IU Îndreptar pătimaş IP Lacrimi şi sfinţi LS Mărturisiri şi anateme MA Neajunsul de a te fi născut NN Pe culmile disperării CD E. M. Cioran... poursuivis par nos origines PO Schimbarea la faţă a României SR Sfîrtecare S Silogismele amărăciunii SA Tratat de descompunere TD Ţara mea TM Vacillations V Variations sur l'imaginaire VI 6 CIORAN Regatul şi împărăţia 7 I. Regatul şi împărăţia Copil fiind, nu stăteai o clipă locului... Emil Cioran a văzut lumina zilei pe 8 aprilie 1911, la Răşinari, una din cele mai vechi localităţi ale Transilvaniei profunde, atestată din 1204, situată la 12 kilometri de Sibiu. Tatăl său, Emilian, era preot ortodox, iar mama, Elvira, prezida asociaţia femeilor ortodoxe din Sibiu, fără să fie însă o credincioasă habotnică. Emil a mai avut un frate, Aurel, marele său complice şi interlocutor avizat, şi o soră mai mică, Virginia. Bunicul dinspre mamă primise titlul de baron sub Imperiul austro-ungar, ceea ce explică, în parte, nostalgia, neliniştea, aerul acela de a nu fi la locul său în lume ale Elvirei, stări de spirit pe care Emil le-a moştenit şi pe care le va transforma, progresiv, în strălucitoare ghiulele. 8 CIORAN Acel „blestemat” şi totuşi „splendid” Răşinari (după cum îl evocă într-una din scrisorile către prietenul lui din copilărie, Bucur Tincu), sat de frontieră, a trecut de mai multe ori – pînă la sfîrşitul secolului al XIV-lea – de la dominaţia ungară la cea română; a fost apoi alipit Imperiului pînă în 1918, data unirii Transilvaniei cu regatul României. Aceste peripeţii istorice, această moştenire multiplă, „această mulţime de strămoşi care se lamentează în sîngele meu...”1, precum şi temperamentele opuse ale părinţilor săi se regăsesc în egală măsură în capitalul inepuizabil de rătăcire spirituală, de contradicţii, de îndoieli – voluptuoasă otravă ce va alimenta întreaga viaţă a gînditorului. „Viciul regretului, nici măcar nu mă pot lăuda că l-am dobîndit prin propriile mele decepţii. Mă precede, face parte din patrimoniul tribului meu. Asta da moştenire, inaptitudinea la iluzie !” (NN) Şi totuşi, în acea familie marcată, în grade diferite, de senzaţia de a purta o grea povară originară şi de o profundă oboseală de a trăi2, în acel sat de la poalele Carpaţilor se va cristaliza o anumită imagine a paradisului terestru. Oricît de curios ar părea, Cioran nu a fost întotdeauna străin de viziunile şi de gustul fericirii. Desigur, îndepărtarea şi inocenţa copilăriei pe care o purtăm cu toţii ca pe o rană albă joacă un rol de seamă în evocările tardive, dar el a cunoscut, cu certitudine, o anume bucurie nepăsătoare. Domeniul ei era spaţioasa casă parohială, cei trei nuci corespunzînd celor trei camere, rîul Caselor ce trecea chiar pe alături, livada şi cimitirul unde, cîteodată, juca fotbal cu groparul şi, mai ales, deja celebra Coastă a Boacii. Mulţi ani mai tîrziu, avea să spună că o „vedea” mai clar decît grădina Luxembourg prin care se plimba în fiecare zi şi îi va scrie fratelui său Aurel: „M-am plictisit pretutindeni. De ce am părăsit Coasta Boacii ?”3 Avea într-adevăr nevoie de mirosul şi de imaginea unei plenitudini iniţiale pentru ca oroarea căderii ulterioare să fie limpede, iar descrierea înnămolirii progresive mai Regatul şi împărăţia 9 cutremurătoare. Edenul bucolic al copilăriei a fost abandonat cu brutalitate atunci cînd Cioran a trebuit să plece la Sibiu, unde şi- a început studiile secundare. Plecarea a fost trăită ca un exil – pe care l-a perceput ca definitiv – şi această dramă i-a fixat pentru totdeauna în memorie amintirea primilor şi singurilor ani de fericire adevărată din viaţa sa. Cu cît trece mai mult timpul, cu atît elogiul inocenţei îmbracă faldurile irealităţii, ale unui fel de viaţă anterioară, şi cu atît mai mult spleenul şi chinurile ulterioare sunt puse pe seama acestui şoc afectiv, care l-a făcut să cadă, pentru prima oară, din timpul mitic în timpul profan: „Iubeam enorm satul acela. Cînd a trebuit să-l părăsesc, la vîrsta de 10 ani, pentru a merge la liceu, la Sibiu, o lume întreagă s-a prăbuşit în mine. Nu voi uita niciodată ziua, sau mai degrabă momentul în care tata m-a condus la Sibiu. Închiriasem o trăsură cu cal şi pe tot lungul drumului am plîns fără oprire, căci aveam presentimentul că pierdusem paradisul.”4 E interesant să vezi cu cîtă uşurinţă retrospectivă, dublată de o mişcare de răsucire, o copilărie fericită se transformă în acelaşi timp în idol şi în responsabil, în parte, cel puţin, pentru nestarea vitală ulterioară. Îl vedem astfel pe Cioran explicîndu-i Helgăi Perz: „Dacă aş fi avut o copilărie tristă, aş fi fost mult mai optimist în gîndire.”5 Paradoxurile se instalează de la început: copil nepăsător, dar deja tulburat de absenţe şi de un pre-gust al neantului; perfect sănătos, dar dorindu-şi în secret, la vîrsta fanfaronadelor adolescentine, să se trezească atins de tot soiul de boli rare şi „poetice”, semne de netăgăduit ale geniului; şi îndeosebi, în mod egal atras şi respins de religie, care va rămîne dominanta vieţii sale. Figura tatălui impunea un climat în acelaşi timp constrîngător şi liber (spusele tatălui nefiind întotdeauna dintre cele mai ortodoxe !), la care tînărul Emil era extrem de sensibil şi a cărui dublă amprentă o va purta mereu: auto-impunerea unui ateism vehement din spirit de contradicţie 10 CIORAN şi refuz al tatălui, mai întîi; fascinaţia sacrului şi a raportului cu Dumnezeu, cu Celălalt, care îi devine indispensabil, mai apoi. Iraţionalul în viaţă În 1921, deci, Emil Cioran a fost încredinţat unei familii saxone din Sibiu şi a urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr. Trei ani mai tîrziu, tatăl său a fost numit protopop al oraşului şi întreaga familie s-a instalat pe strada Tribuna nr.11 (azi, nr. 24). Deşi aclimatizarea a fost dificilă, Cioran s-a cufundat în lectură, pasiune şi formă de existenţă pe care şi-o astîmpăra în mai multe biblioteci ale oraşului, în special la renumita „Astra”. Unul din caietele sale de studiu din acea perioadă, din 10 decembrie 1926, vădeşte un vast univers de lecturi literare şi filosofice, conţinînd citate în română şi în franceză din Diderot, Balzac, Flaubert, Eminescu, Tagore, Soloviov, Şestov, Dostoievski, Schopenhauer, Nietzsche. În afara iluziei unei activităţi pe care şi-o întreţinea astfel, Cioran a traversat, la Sibiu, o experienţă ce avea să lase urme dureroase în viaţa sa şi de care nu se va vindeca niciodată complet: blestemul insomniei, al nopţilor albe petrecute rătăcind pe străzile pavate ale oraşului. Prin caracterul ei cronic şi multiplele implicaţii, insomnia poate fi considerată, alături de copilăria pierdută, una din cheile de lectură a personalităţii scriitorului, ca şi a acelui disconfort existenţial care i-a intrat în sînge. Concret, va însemna incapacitatea de a duce o viaţă socială normală. Incapacitate, ce-i drept, întreţinută de o propensiune congenitală către lene, amestecată cu sfidare şi lipsă de convingere. Dar va însemna, mai grav, prăbuşirea oricărei certitudini, impregnarea cu un sentiment de stranietate, de continuitate funestă a existenţei şi a înstrăinării personale. O va transforma într-o metaforă „filată” de-a lungul întregii sale opere şi această trăire individuală hipertrofiată va fi înălţată la rangul de simbol al suferinţei elective. Obsesia morţii se va instala pentru a nu-l mai părăsi: