Cecelia Ahern Cartea viitorului Traducere din limba engleză de MARILENA IOVU Editura ALLFA 2013 CECELIA AHERN Cecelia Ahern s-a născut în 30 septembrie 1981, la Dublin, în Irlanda. Este fiica fostului prim-ministru al Irlandei, Bertie Ahern, iar înainte de a deveni scriitoare a obţinut licenţa în jurnalism şi comunicare media la Colegiul Griffith din Dublin. Şi- a început cariera literară în anul 2002, odată cu apariţia romanului P.S. Te iubesc, care a devenit rapid un bestseller, atât în Irlanda, cât şi în restul lumii. În prezent este căsătorită şi mamă a unei fetiţe de trei ani, dedicându-şi o mare parte din timp scrisului şi donând periodic în scopuri caritabile sume obţinute din drepturile de autor. Printre titlurile de mare succes se numără Prietenul nevăzut (If You Could See Me Now, 2005; ALLFA, 2005), Suflete pereche (Where Rainbows End, 2004; ALLFA, 2006), Cadoul (The Gift, 2008; ALLFA, 2009), Mulţumesc pentru amintiri (Thanks for the Memories, 2008; ALLFA, 2010), P.S. Te iubesc (P.S. I Love You, 2007; ALLFA, 2011). Vocea autoarei „Eu cred în magia cărţilor. Cred că, în anumite momente ale vieţii, suntem atraşi de anumite cărţi în mod deosebit, fie că ne plimbăm fără ţintă pe culoarele unei librării, fără să avem vreo idee ce vrem să citim, şi, dintr-odată, găsim cea mai frumoasă carte, cea mai bună şi mai potrivită, privindu-ne drept în faţă. Cărţile au puterea de a-şi găsi drumul în viaţa noastră.“ Pentru Marianne, care păşeşte uşor, dar face să se cutremure totul Cititorilor mei le mulţumesc că au încredere în mine Capitolul 1 Câmpul îmbobocit Se zice că o poveste pierde ceva de fiecare dată când e spusă. Dacă este adevărat, povestea aceasta nu a pierdut nimic, fiind relatată pentru prima oară. Pentru această poveste, unii oameni vor fi nevoiţi să lase deoparte neîncrederea. Dacă toate acestea nu mi s-ar fi întâmplat mie, aş fi fost unul dintre ei. Multora nu le va veni greu să creadă, fiindcă mintea lor este deschisă, descuiată cu acea cheie care îi face pe oameni să creadă. Oamenii aceştia fie s-au născut aşa, fie din faşă, când mintea lor abia înmugurea, au fost îngrijiţi până ce petalele lor s- au deschis încet, pregătindu-i pentru a fi hrăniţi cu însăşi seva vieţii. Ploile cad asupra lor, soarele străluceşte, iar ei cresc, cresc, cresc; cei care au mintea deschisă trec prin viaţă conştienţi, receptivi, văzând lumină acolo unde este întuneric, văzând o posibilitate în căi închise, gustând victoria când alţii scuipă eşecul, punându-şi întrebări când alţii iau lucrurile aşa cum vin. Sunt mai entuziaşti. Mai puţin cinici, mai puţin blazaţi. Nu se dau bătuţi cu una, cu două. Mintea unora se deschide mai târziu în viaţă, în urma unei tragedii sau a unui triumf. Oricare dintre acestea poate fi o cheie care descuie cutia cunoaşterii, pregătindu-i pentru a accepta necunoscutul şi pentru a spune la revedere pragmatismului şi liniilor drepte. Dar mai există şi unii a căror minte e doar un buchet de tulpini care îmbobocesc când află o informaţie nouă – câte un boboc pentru fiecare lucru nou –, dar care nu se deschid, nu înfloresc niciodată. Sunt oamenii majusculelor şi ai punctelor finale, nu ai semnelor de întrebare şi ai elipselor… Părinţii mei erau oameni de acel gen. Genul ştie-tot. Genul „dacă nu e scris într-o carte sau n-am mai auzit până acum, atunci e o prostie“. Cei cu gândire directă, cu minţile pline de cei mai frumoşi şi mai viu coloraţi boboci, delicaţi şi cu parfum dulceag, dar care nu se deschid niciodată, nu sunt suficient de uşori sau graţioşi pentru a flutura în adierea vântului. Drepţi şi rigizi, sunt atât de prozaici, încât rămân boboci până la moarte. Ei bine, mama mea nu e moartă. Nu încă. Nu din punct de vedere medical. Chiar dacă nu e moartă, cu siguranţă nu e nici vie. Seamănă cu un cadavru ambulant, care oftează din când în când, ca pentru a verifica dacă mai trăieşte. De la distanţă ai crede că este vie. Dar dacă te apropii, vezi că rujul roz-strălucitor cu care se dă în fiecare dimineaţă nu este aplicat bine, că ochii îi sunt obosiţi şi lipsiţi de viaţă, aidoma caselor din studiourile de televiziune – totul e de faţadă, nu se află nimic în spatele lor. Se plimbă prin casă, plutind dintr-o cameră în alta într-un halat cu mâneci largi, în formă de clopot, ca o frumoasă sudistă, la un conac din Pe aripile vântului, care ştie că şi mâine e o zi. În ciuda alunecării ei graţioase, de lebădă, dintr-o cameră în alta, în adâncul ei e furioasă. Se luptă să-şi ţină capul la suprafaţă, zâmbindu-ne din când în când cu disperare ca să ne dea de ştire că e tot acolo, deşi nu ne convinge. A, n-o învinuiesc… Ce privilegiu să poţi dispărea aşa, lăsându-i pe ceilalţi să strângă mizeria şi să salveze fragmentele rămase din viaţa de altădată! Încă nu v-am spus nimic, cred că sunteţi cam nedumeriţi. Numele meu este Tamara Goodwin. Goodwin – câştig bun. Una dintre acele expresii îngrozitoare pe care le dispreţuiesc. Ori e câştig, ori nu e. Ca „pierdere gravă“, „soare fierbinte“ sau „mort de-a binelea“. Două cuvinte inutile care s- au alăturat pentru a spune ceea ce putea fi spus printr-unul singur. Uneori, când le spun oamenilor cum mă numesc, omit o silabă: Tamara Good (Bună), ceea ce este ironic, fiindcă n-am fost niciodată aşa, sau Tamara Win (Câştig), care sugerează, în bătaie de joc, un soi de şansă, ceea ce nu este adevărat. Am şaisprezece ani, aşa mi se spune. Îmi pun la îndoială vârsta, fiindcă mă simt de două ori mai bătrână. La paisprezece ani mă simţeam de paisprezece ani. Mă comportam de parcă aveam unsprezece, dar voiam să am optsprezece. În ultimele luni, am îmbătrânit cu câţiva ani. Oare este posibil? Bobocii închişi ar clătina din cap că nu, minţile deschise ar spune că e posibil. Orice este posibil, ar spune. Ei bine, nu-i aşa. Nu este posibil să-l readuc la viaţă pe tata. Am încercat când l-am găsit căzut în biroul lui – mort de-a binelea –, vânăt la faţă, cu un tub gol de pastile alături şi o sticlă goală de whisky pe birou. Nu ştiam ce fac, dar mi-am lipit buzele de ale lui şi i- am apăsat cu furie pieptul. Dar n-a mers. Nu a mers nici când mama s-a prăbuşit peste sicriul lui la cimitir, în timpul slujbei de înmormântare, când a început să plângă în hohote şi s-a agăţat de lemnul lustruit care era coborât în groapă – ai cărei pereţi, apropo, erau înveliţi cu iarbă artificială, de parcă cineva ar fi încercat să ne sugereze că nu era coborât în pământul plin de viermi unde urma să îşi petreacă somnul de veci. Deşi o admir pe mama fiindcă a încercat, colapsul ei lângă sicriu nu l-a adus înapoi. Nici povestirile interminabile despre tatăl meu, care au fost spuse după aceea, în timpul concursului de povestiri „Cine-l cunoaşte cel mai bine pe George?“, unde prietenii şi rudele păreau gata să intervină în orice moment. — Ţi se pare amuzant? Stai s-auzi asta… — Odată eram cu George şi… — Nu voi uita ziua în care George a spus… Toţi erau atât de nerăbdători, încât au sfârşit prin a vorbi în acelaşi timp, vărsând lacrimi şi vin roşu pe noul covor persan al mamei. Se străduiau, asta era clar, şi într-un fel părea că el se află acolo, cu noi, dar poveştile lor nu-l puteau aduce înapoi. Nu a mers nici când mama a descoperit că situaţia financiară a tatei era la pământ. Era falit; banca intrase în posesia casei noastre şi a celorlalte proprietăţi pe care le deţinea, astfel că mama a trebuit să vândă tot – absolut tot – ce aveam, pentru a plăti datoriile. Nici atunci nu s-a întors să ne ajute. Aşa am ştiut că s-a dus. A plecat definitiv. M-am gândit că, dacă ne-a lăsat să trecem singure prin toate astea – m-a lăsat pe mine să-i fac respiraţie gură la gură, pe mama să se agaţe de sicriu în văzul tuturor şi apoi să fim deposedate de tot ce aveam –, era clar că plecase pentru totdeauna. A făcut bine că n-a mai rămas printre noi; tot ce-a urmat a fost îngrozitor şi umilitor, aşa cum sunt convinsă că s-a temut că va fi. Dacă părinţii mei ar fi avut boboci care să înflorească, atunci poate că s-ar fi putut evita toate astea. Dar nu au avut. Nu se vedea nicio luminiţă la capătul tunelului, iar dacă s-ar fi văzut, ar fi fost doar un tren care se apropia în viteză. Nu erau alte posibilităţi, alt mod de a face aceste lucruri. Ei erau nişte oameni practici, iar acum nu se întrezărea nicio soluţie practică. Doar speranţa şi credinţa şi un soi de încredere oarbă l-ar fi ajutat pe tata să scape. Dar nu avea nimic din toate astea, aşa că, atunci când tatăl meu a făcut ceea ce a făcut, ne-a tras efectiv după el în mormânt. Mi se pare curios felul în care moartea, atât de întunecată şi definitivă, poate arunca o lumină asupra caracterului unei persoane. Poveştile frumoase pe care le-am auzit despre tata în timpul acelor săptămâni au fost lungi şi emoţionante. Îmi făcea plăcere să le aud şi îmi plăcea să mă pierd în acele poveşti, dar,