- 1 - BORIS MARIAN De 4000 de ani Editura Ideea Europeană noiembrie 2008 - 2 - Scurtă prefaţă a autorului Preocuparea pentru istoria evreilor nu îmi este străină, deşi un eminent istoric şi bun prieten mi-a spus: „Să lăsăm istoria istoricilor“. M-am gândit în sinea mea: „Doamne fereşte“. Nu pot intra în competiţie cu un chirurg, cu o sumedenie de alţi specialişti, dar cred în dreptul fiecăruia de a avea o părere despre istoria pe care a citit-o, a auzit-o, a trăit-o. Iar dacă mai eşti şi iubitor al scrisului, adică, în termeni ostili „grafoman“, calea ţi-e deschisă. Cu o singură condiţie: să nu încerci să minţi ori să scrii despre ceea ce nu ai habar. Gradul de specializare, de cunoaştere este, evident, important, dar nu poate fi o oprelişte. Prudenţa oricum nu strică. După Evreii, istorie, valori (Ed. Hasefer – 2000), Dicţionar sentimental (Ed. Nouă – 2006), File de calendar profan (Ed. Hasefer – 2007), mă încumet să reiau „firul istoriei“, dar cu un imbold sporit de multele controverse legate de criza identitară a lui Sebastian, care m-a afectat profund, deşi nu am apucat acele nefericite vremuri. Nae Ionescu i-a spus (scris) lui Sebastian că „Iuda trebuie să sufere“. Am sentimentul că el s-a adresat cu o trufie de neimaginat tuturor evreilor care s-au născut şi se vor naşte de-a lungul întregii istorii. Suntem cu toţii, metaforic vorbind, copiii lui ADAM şi ai EVEI, ai pământului şi ai vieţii (astfel se traduc numele primilor oameni, în Biblie). Nevoia de suferinţă a inventat-o diavolul. Dar istoria este istorie şi, evreii o au pe a lor, cu bune şi rele. Desigur, cititorul nu se poate aştepta să fiu obiectiv. Eu nu sunt chirurg, nu judec la rece. Scuze. Boris MARIAN - 3 - CUPRINSUL DE 4000 DE ANI PARTEA I – EVREII ÎN LUME Cap. 1. – Originea evreilor. Patriarhii. Exodul Cap. 2. – Judecătorii. Regatul unic. Profeţii Cap. 3. – Diaspora de două mii de ani 3.1. Coexistenţa cu creştinismul şi islamismul 3.2. Cristalizarea culturii iudaice 3.3. Timpurile moderne 3.4. Din istoria Bibliei 3.5. Templul din Ierusalim 3.6. Perioada de aur a Spaniei 3.7. Hasidismul – rolul său istoric 3.8. Literatura de la Mendelssohn la Bialik 3.9. Iudaismul în secolele XVIII-XX 3.10. Evreul rătăcitor între legendă şi realitate 3.11. „Aliatul uitat“ 3.12. Germania şi evreii ei 3.13. Momente tragice premergătoare Holocaustului 3.14. Prologul şi epilogul Holocaustului 3.15. Holocaust 3.16. Evreii s-au opus Holocaustului 3.17. Diaspora evreiască (în cifre) 3.18. Există un antisemitism teologic? 3.19. Când va dispare antisemitismul? 3.20. Aliaua a construit Israelul 3.21. Israelul văzut din afară 3.22. Israelul – Ţara sfântă - 4 - Cap. 4 – Personalităţi exemplare 4.1. Mose Rabeinu în trecut şi în prezent 4.2. Ben Zakai 4.3. Philo din Alexandria 4.4. Spinoza 4.5. Baal Sem Tov 4.6. Leopold Zunz 4.7. Disraeli 4.8. Th. Herzl 4.9. Ben Yehuda 4.10. Herman Cohen 4.11. Henri Bergson 4.12. Elias Canetti 4.13. Simon Dubnov 4.14. Leo Baeck 4.15. Leon Poliakov 4.16. Osip Mandelstam 4.17. Albert Einstein 4.18. Trotzki 4.19. Andre Neher 4.20. Gershom Scholem 4.21. Jakob Wassermann 4.22. Ben Gurion 4.23. Marc Chagall 4.24. Paul Celan 4.25. Iosif Brodski 4.26. Saul Steinberg 4.27. Elie Weisel 4.28. Actualitatea ideilor lui Martin Buber PARTEA A II-A – EVREII DIN ROMÂNIA Cap. 1 – Demografie, evoluţii (secolele I-XIX) Cap. 2 – Viaţa comunitară Cap. 3 – Emanciparea, modernitatea (secolele XIX-XX) Cap. 4 – Holocaustul şi noua dictatură postbelică Cap. 5 – Pastori spirituali ai evreilor (secolele XVI-XIX) Cap. 6 – Atitudinea faţă de evrei în Istoria literaturii române - 5 - Cap. 7 – Antisemitismul combătut de intelectuali români Cap. 8 – Un episod sângeros al Holocaustului Cap. 9 – Rezistenţa liderilor evrei din România anilor 1941-1945 Cap. 10 – Din istoria sionismului în România Cap. 11 – Antisemitism şi falsificarea istoriei. Cap. 12 – Parlamentarii evrei din România Cap. 13 – Un secol de modernism Cap. 14 – Moses Schwarzfeld Cap. 15 – B. Fundoianu Cap. 16 – Despre Sebastian se va mai scrie Cap. 17 – Tristan Tzara Cap. 18 – Norman Manea – Gloria ascendentă a unui exilat Cap. 19 – Norman Manea – Dialog cu Leon Volovici Cap. 20 – Politica mitului ori mitul politicii? (Andrei Oişteanu) - 6 - PARTEA I EVREII ÎN LUME Cap. 1 Originea evreilor – Patriarhii – Exodul Evreii sunt unul dintre popoarele cele mai vechi pe pământ, care au rezistat unei istorii de 4000 de ani. Terah, tatăl lui Abraham, trăia departe de Canaan, în oraşul Ur (lângă Golful Persic) şi se închina unor zei locali. Primii evrei se ocupau de creşterea vitelor şi de agricultură. Numele de evreu provine din „habiru“, denumire dată de localnici pentru „cei de pe celălalt mal al fluviului“ (Eufrat). Abram, care în urma revelaţiei divine, adică a recunoaşterii lui Dumnezeu, îşi schimbă numele în Abraham („tatăl popoarelor“ apare şi în Coran sub numele de Ibrahim) conduce tribul său, care includea şi robi spre Canaan, trecând prin Babilon, Aram (actuala Sirie; arameii erau semiţi, înrudiţi cu evreii). El face o incursiune în Egipt, puterea dominantă în zonă, revenind în Canaan unde duce numeroase războaie cu localnicii. Abraham a avut doi fii: Ismael (părintele ismailiţilor, strămoşii arabilor) cu roaba Hagar şi Isaac cu soţia sa Sarah. Isaac s-a căsătorit cu Rebeca, fiica lui Nahor, unchiul său. Rebeca a avut cu Isaac doi fii: Iacob şi Esau. Există povestea biblică, în care, Esau cedează lui Iacob, pentru „un blid de linte“, dreptul primului născut. Iacob a avut două revelaţii divine: viziunea scării pe care îngerii „coborau şi urcau“ şi „lupta cu Îngerul“, care îl întruchipa pe Domnul de atunci, Iacob s-a numit Israel (adică „cel ce s-a luptat cu Domnul“, „El“ fiind unul din numele Domnului, ca şi Elohim, Adonai, Şabaot, Yhwh (adică Iahve). Abraham, Isaac şi Iacob sunt cei trei patriarhi biblici care au trăit aproximativ între sec. XX-XVIII î.e.n., când în Egipt existau dinastii de faraoni, în Babilon a domnit marele rege antic Hamurabi care a dat primul cod de legi. Abraham a avut revelaţia întâlnirii cu Domnul în faţa oraşului Sodoma, oraş ce a fost apoi distrus, ca şi Gomora, - 7 - pentru păcatul încălcării legii ospeţiei şi pentru păcatul „sodomiei“, al necredinţei etc. Apoi a fost Legământul, prin care Domnul cerea credinţă absolută oferind totodată protecţie în faţa duşmanilor şi o patrie, Canaanul. Ca dovadă a credinţei a fost impusă circumcizia rituală (brit-mila) pentru toţi bărbaţii. Abraham şi-a dovedit fidelitatea faţă de Domnul, când a fost gata să-şi jertfească fiul, pe Isaac, iar Domnul l-a înlocuit, pe jertfelnic cu un berbec. Evreii au adus astfel două elemente noi în civilizaţia lumii: credinţa într-un singur Dumnezeu şi renunţarea la jertfa umană. Dar ei nu erau încă un popor. Patriarhul Iacob a avut 12 fii cu soţiile Lea, Rahela şi o slujnică, toţi fiii fiind egali în drepturi. Iosif a fost vândut de fraţii săi unor tâlhari ce mergeau în Egipt. După multe peripeţii, fraţii săi ajung şi ei în Egipt. Istoricii afirmă că în acea perioadă (sec. XVIII î.e.n.) Egiptul a fost cucerit de hicsoşi. Aceştia au agreat venirea evreilor în Egipt, fiindu-le mai fideli decât băştinaşii. În Egipt, evreii au devenit o populaţie numeroasă, au ajuns dregători, dar revenirea faraonilor locali i-a adus în starea de robie. El care i-a scos din Egipt. „Casa robiei“ a fost Dumnezeu, prin alesul său, Moise. Moise, conform Bibliei, era un copil evreu, salvat de la masacrul ordonat de faraon, de fiica acestuia. El a ajuns, dându-se drept egiptean (numele este egiptean, Moses) mare dregător la curtea faraonului, dar, văzând starea în care se aflau evreii, s-a revoltat, a ucis un slujitor care-l bătea pe un rob evreu şi a pornit o campanie de ieşire a evreilor din Egipt. El a avut revelaţia divină a misiunii sale, de a aduce poporul evreu înapoi, în Canaan. Este Exodul, care a durat 40 de ani, până când generaţia de robi s-a schimbat cu aceea de oameni liberi. Pe Muntele Sinai, Moise a primit Tablele Legii, Tora, dar evreii rămaşi fără conducător, au început să se închine „viţelului de aur“ un idol păgân. Moise a spart Tablele, dar Dumnezeu, după ce l-a îndemnat să-i pedepsească pe necredincioşi, i-a dat a doua oară Tora. În Biblie, Tora înseamnă şi Cele Cinci Cărţi ale lui Moise, dar, iniţial, Tora este echivalentă cu decalogul cunoscut în egală măsură de evrei şi de creştini. Prin Lege (cele zece porunci), Dumnezeu cerea recunoaşterea sa ca Unic, Cel ce l-a scos pe Israel din Egipt, Casa Robiei, interzicea omorul, adulter, jurământul fals, furtul unui bun al altuia, cerea respectarea Şabatului, a părinţilor. Era forma cea mai concisă şi limpede a drepturilor şi îndatoririlor omului, din acea vreme (sec. aprox. XV-XIII î.e.n.). Pentru că a lovit o stâncă, în pustiu, spre a obţine apa pentru poporul său, Moise nu a mai ajuns în Canaan, el a murit, fără a avea după el un mormânt. Cap. 2 Judecătorii. Regatul unic. Profeţii - 8 - Moise este părintele poporului evreu. El i-a dat demnitate şi a fost intermediarul care a adus Legea. Josua, un general iscusit a început cucerirea Canaanului, începând cu cetatea Ierihon. În final, a împărţit ţara între cele 12 triburi. Au urmat nesfârşite lupte, în special cu filistinii, un „popor al mării“, de origine ionică. În cele mai grele perioade era ales un judecător care conducea poporul, era şef militar, administra treburile interne, judeca pricini. Se evidenţia printre aceştia Debora, femeia-războinic care împreună cu generalul Barak au salvat poporul, în faţa năvălitorilor, Samson, căzut pradă duşmanilor din cauza pasiunii pentru Dalila şi Samuel. Samuel era şi proroc, preot. Pentru a stabiliza ţara, el l-a uns rege pe Saul. Spre sfârşitul vieţii, Saul a fost nevoit să cedeze puterea lui David, un fost păstor, cântăreţ din harpă, luptător încercat (v. lupta cu Goliath), organizator talentat. David a domnit între anii 1004-967 î.e.a., a mutat capitala de la Hebron la Ierusalim, oraş care avea o vechime de circa 1000 de ani (Salem, Urusalim), fiind în timpul lui David ocupat de iebusiţi. Muntele Sion din centrul noii capitale, ca şi Ierusalimul au devenit simboluri ale poporului evreu, iar David fondator al unui stat mare care cuprindea teritoriul de azi al Israelului, ca şi teritorii învecinate în Siria, dincolo de Iordan, în Sinai etc. Dintre numeroşii fii ai lui David, Solomon, fiul ultimei soţii a lui David, Batşeba (fosta soţie a lui Urie hititul, trimis la moarte de David) a fost moştenitorul tronului, domnind între anii 967-928 î.e.n. Solomon (Şlomo) este „regele păcii“, constructor al Primului Templu, autor presupus al „Cântării Cântărilor“, „Proverbelor“, „Ecleziastului“ (Kohelet), aşa cum David ar fi scris „Psalmii“ (deşi ele se referă la vremuri de după David, până în sec. V î.e.n.). După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două regate mai mici: Israel cu capitala la Samaria şi Iudeea cu capitala la Ierusalim. Pe lângă păcatul necredinţei pe care l-au făptuit regii ca Ahab ş.a., slăbirea autorităţii a dus la dispariţia regatului Israel, cu cele 10 triburi care îl constituiau, în 721 î.e.n. şi a regatului Iudeei în 587-586 î.e.n., când a fost distrus Primul Templu şi a avut loc Prima Diasporă în tot Orientul Mijlociu. Aceste nenorociri au dus la apariţia unor „mântuitori“, profeţi care aveau autoritatea morală să critice stările de fapt şi să prevadă viitorul. Se remarcă (v. Cartea Profeţilor, „Neviim“): Isaia (Ieşaiahu) din vremea căderii regatului Israel, Ieremia (Irmiahu) din perioada distrugerii Primului Templu, Ezechiel, Daniel (din vremea ocupaţiei persane ce a urmat celei babiloniene; a profeţit venirea Mesiei) ş.a. - 9 - În anul 538 î.e.n. regele persan Cyrus a permis evreilor să revină la Ierusalim. Începe reconstrucţia Templului, iar în sec. V î.e.n., preotul Ezra comentează Tora, scriind primul „midraş“ (literatură premergătoare Talmudului). În anul 330 î.e.n. Alexandru cel Mare ocupă tot Orientul Mijlociu. Cultura greacă pătrunde şi influenţează culturile locale. În sec. III î.e.n. este elaborat Eccleziatul( Kohelet), iar 70 de învăţaţi evrei traduc Pentateucul (Tora) în greacă, monument cultural ce va purta numele de Septuaginta, inspiratoare a creştinismului, peste alte trei secole. În anul 165 î.e.n. Matitiahu Haşmoneul, preot la Modein declanşează răscoală împotriva lui Antioh IV, care încerca să impună politeismul şi a pângărit Templul din Ierusalim. Este răscoala Macabeilor (Macabi înseamnă „ciocan“) care a adus o nouă dinastie de regi. Între evrei apar grupări: saduceii (aristocraţi, înclinaţi spre asimilism), farisei (învăţaţi din clasa de mijloc, păstrători ai tradiţiei), zeloţi (luptători ce vor continua lupta cu romanii, când dominaţia greacă a fost anihilată) şi secta esenienilor (asceţi de la Qumran, la Marea Moartă). Dinastia haşmonaică decade, prin intrigi, lupte interne, dinastia edomită (neevrei) a Irozilor îi ia locul. Romanii domină în Orientul Apropiat. Irod cel Mare reface Templul, îi dă strălucire, acţionând ca un rege credincios religiei mozaice. În primii 33 de ani ai erei noi, trăieşte, se pare, Josua numit şi Isus Christos, considerat de creştini, trimis al Domnului, Mesia. Creştinismul devine o religie datorită evreului Saul, numit de creştini Paul (Pavel). În primii ani ai erei noi trăiesc doi învăţaţi evrei: Hilel şi Şamai. Lui Hilel îi aparţine dictonul: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Aceasta este esenţa învăţăturii, restul sunt vorbe.“ Creştinismul, ca morală, a preluat învăţătura lui Hilel, ca şi ascetismul moral al esenienilor. În anul 70 e.n. Titus, fiul Împăratului Vespasian distruge Templul şi oraşul Ierusalim, în urma răscoalei zeloţilor. După alţi 65 de ani, în 135 e. a. are loc răscoala lui Bar Kochba („Fiul stelelor“) susţinută de rabi Akiba, căruia îi datorăm dictonul: „Iubeşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi.“ Rabinul a fost ucis de romani, prin jupuirea pielii. Marea Diasporă a evreilor, începută în anul 70 e.n. a însemnat, cum spune cuvântul grecesc, „risipirea“ a 4-5 milioane de evrei pe întinsul Imperiului Roman (10% din populaţia Imperiului), de la Marea Caspică la Mediterana şi Oceanul Atlantic, inclusiv în nordul Africii. - 10 - Cap. 3 Diaspora de două mii de ani 3.1 Coexistenţa cu creştinismul şi islamismul (sec. I-X) Creştinismul s-a născut după răstignirea lui Isus şi, anume, prin iniţiativa apostolului cel mai activ, Paul ( Saul), fost elev al lui rabi Gamaliel, mare învăţat la Ierusalim. Se cunosc călătoriile şi scrisorile acestuia, la fel cum se ştie că apostolul Petru (evreul Simon) a ajuns la Roma, fiind considerat primul pontif al viitorului Vatican. Evreii trăiau la Roma de peste un secol, într-o comunitate care, la venirea creştinilor – evrei şi neevrei –, s-a delimitat de aceştia. Religia mozaică nu permite credinţa în Dumnezeu cu chip de om ori de altă fiinţă, nici nu admitea venirea lui Mesia, fără judecata promisă, fără un Ierusalim liber. De asemenea întruchiparea prin pictură, sculptură a lui Dumnezeu este o încălcare a poruncii din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit.“ Simplu: evreii l-au ignorat pe Isus, chiar dacă el a existat în carne şi oase. Nici Treimea nu corespundea mozaismului, pentru că Dumnezeu e Unul (în ebraică: „Ehad“). Teologic nu există o punte între credinţa evreilor şi credinţa creştină. Pe de altă parte, biserica creştină suferea de mari frământări interne, natura dublă a Divinităţii, Trinitatea (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh) fiind mereu puse în discuţie. Cele patru Evanghelii (a lui Matei, Marcu, Luca, Ioan) acuzau pe evrei de trădare a Mântuitorului, deşi evangheliştii nu au fost martori direcţi ai evenimentelor relatate. De aici s-a născut acuzaţia gravă de „deicid“, ca şi de trădare, întruchipată de apostolul evreu Iuda („cei treizeci de arginţi“). Antievreismul devenit în secolul XIX antisemitism, avea o „bază teologică“. Iudaismul a evoluat în acest timp. În anul 215 e.n. rabi Iehuda Hanasi întocmeşte „Mişna“ („repetiţie“), prima parte din comentariul Torei (Pentateucul) numit în sec. VI, Talmud (învăţătură). A doua parte, Ghemara („studiu“) a fost elaborată în paralel de şcoala învăţătorilor din Babilon şi din Ierusalim. Astfel, în sec. VI e.n. exista Talmudul babilonian şi Talmudul ierusalimitean. În Talmud există două componente paralele: Agada (povestiri, pilde) şi Halaha (reguli pentru rit, sărbători, agricultură, relaţii de familie, sociale, alimentaţie etc.).