Serie coordonată de DENISA COMĂNESCU Amos Oz Soţul meu, Michael Traducere din ebraică şi note de IOANA PETRIDEAN Redactor: Raluca Popescu Coperta: Angela Rotaru Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Ioana Vîlcu DTP: Iuliana Constantinescu, Carmen Petrescu Tipărit la Monitorul Oficial R.A. AMOS OZ MICHAEL SHELI (MY MICHAEL) © Amos Oz 1968 All rights reserved. © HU MA NI TAS FICTION, 2013, pen tru pre zen ta ver siu ne ro mâ nească Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României OZ, AMOS Soţul meu, Michael / Amos Oz; trad.: Ioana Petridean. – Bucureşti: Humanitas Fiction, 2013 ISBN 978-973-689-589-0 I. Petridean, Ioana (trad.) 821.411.16-31=135.1 EDITURA HUMANITAS FICTION Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/4088350, fax 021/4088351 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194 Cuvânt înainte al autorului După patruzeci de ani Romanul Soţul meu, Michael a fost scris la persoana întâi, singular, din perspectiva unei femei. Pe vremea aceea aveam douăzeci şi şase de ani şi eram sigur că ştiu totul despre femei. Astăzi nu aş mai îndrăzni să scriu această carte. După publicare am primit foarte multe scrisori de la citi - toare, în care eram întrebat cu surprindere „Cum de ai ştiut?“, dar şi foarte multe în care eram mustrat şi mi se spunea: „Habar n-ai de nimic“. Niciodată nu voi şti care aveau dreptate. Adevărul este că am fost aproape obligat să scriu Soţul meu, Michael: personajul Hanna mă copleşise într-atât, încât am în- ceput să vorbesc pe limba ei şi să-i visez visele în timpul nopţii. În conturarea caracterului ei, nu am pornit de la o persoană reală. Hanna venit de undeva, dintr-un loc anume, a intrat înăuntrul meu şi nu mi-a mai dat pace. Vreme de luni de zile am încercat să-i rezist şi nu am scris nici măcar un singur rând: cine sunt eu să scriu despre dragostea, căsnicia şi dezamăgirile unei tinere fe - mei din Ierusalim, mai mare decât mine cu zece ani? Dar Hanna nu-mi dădea pace. Îi adusese în viaţa mea şi pe Michael, pe părinţii lui, pe părinţii ei, pe fiul şi vecinii lor, întreg cartierul, întreg Ierusalimul ei, ba chiar şi pe cei doi gem eni arabi din visele ei, care bântuiau de acum şi visele mele. Am fost forţat să încep să scriu această carte pentru a mă putea desprinde de ea şi a mă întoarce la propria-mi viaţă, care pe vremea aceea era a unui kibbutznic în Hulda, care-şi împărţea timpul între munca de prof esor şi cea de agricultor: foarte departe de Hanna Gonen, de dragostea ei muribundă şi de Ieru salimul ei apăsat de tristeţe. 5 Nu credeam că voi termina vreodată această carte. Îmi închi - puiam că voi scrie câteva rânduri despre Hanna, poate chiar o povestire scurtă, după care mă voi elibera de ea. Nu-mi plă- ceau nici ea, nici căsătoria ei, nici fantasmele ei secrete. Am început să scriu cartea în 1965, înainte de apariţia pri - mului meu roman, Altundeva, poate. Scriam numai joia (în anul acela, kibbutzul îmi acordase o zi liberă pe săptămână, pentru a mă dedica încercărilor literare). Dar nu după multă vreme Hanna m-a obligat să-i scriu povestea nu doar joia, ci în fiecare zi a săptămânii. Locuiam pe vremea aceea, Nili, eu şi cele două fiice ale noastre, într-un apartament de o cameră şi jumătate, aflat undeva în apropierea birourilor kibbutzului, vizavi de staţia de autobuz. Mă întorceam de la muncă după- amiaza, făceam un duş, apoi îmi petreceam restul serii îm- preună cu familia. Abia noaptea târziu, după ce Nili şi fetele mergeau la culcare, începeam să scriu câte două sau trei ore. Şi pentru că nu aveam un loc al meu în care să scriu, pentru că nu puteam scrie nici măcar un rând fără o ţigară aprinsă între degete, iar Nili nu putea dormi într-o cameră plină de fum, cu lumina aprinsă, eram obligat să mă încui în toaleta minusculă, care nu era mai mare decât cea dintr-un avion. Puneam capa - cul pe vasul de toaletă, mă aşezam pe el, ţineam pe genunchi albumul Van Gogh pe care-l primiserăm cadou de nuntă, peste album aşezam caietul deschis, îmi aprindeam o ţigară şi înce - peam să scriu ceea ce-mi dicta Hanna, până când, pe la miezul nopţii sau pe la ora unu, ochii mi se închideau din pricina obo- seliişi a tristeţii. Când aud despre scriitori care călătoresc în căutarea muzei spre locuri cu peisaje ce-ţi taie răsuflarea, îmi aduc aminte de Soţul meu, Michael, care a fost scris în cea mai mare parte într-o toaletă (poate că lucrul acesta se reflectă şi în carte, prin faptul că acţiunea se petrece într-un apartament micuţ, înghesuit şi sufocant din Ierusalim). Tocmai am spus că scriam ceea ce-mi dicta Hanna. Ade- vărul este că lucrurile nu se petreceau chiar aşa. Adevărul este că m-am luptat cu ea din toate puterile. Nu doar o dată m-am 6 auzit spunându-i: „Nu merge. Nu ţi se potriveşte. Eu nu scriu aşa ceva“. La rândul ei, Hanna mă mustra: „Nu-mi spui tu mie ce mi se potriveşte şi ce nu. Tu taci şi scrii“. Dar eu mă încă - păţânam: „Nu scriu asta. Îmi pare foarte rău. Du-te la altcineva. Du-te la o scriitoare. Eu nu pot scrie aşa ceva. Nu sunt femeie. Nu sunt scriitoare“, dar nici ea nu renunţa: „Scrie ceea ce îţi spun eu şi nu te mai amesteca“. „Dar nu sunt angajatul tău. Până una-alta, tu eşti doar un personaj din cartea mea, nu invers.“ Aşa ne petreceam nopţile, şi uneori cedam, însă alteori nu re- nunţam cu nici un chip. Nici până în ziua de azi nu mi-am dat seama dacă acest roman ar fi ieşit mai bine în cazul în care aş fi cedat mai mult sau mai puţin în faţa Hannei. Când am terminat de scris cartea, în aprilie 1967, cu o lună înainte de izbucnirea Războiului de Şase Zile, când m-am eli - berat, în sfârşit, din sclavia în care mă ţinuse Hanna, m-am aşezat liniştit şi am citit ceea ce scrisesem, după care am fost năpădit de îndoieli: aveam în faţă un roman fără crime şi fără trădări, cronica anunţată a unei căsnicii eşuate, o femeie aflată în pragul isteriei, un soţ tăcut, un copil obtuz, vecini odioşi şi un Ierusalim care mi-a ieşit rece, trist şi ameninţător. Peste doar şase săptămâni suflau în şofar lângă Zidul Plângerii şi aerul răsuna de cântecul „Ierusalimul de aur“, un Ierusalim opus celui în care trăiau Hanna şi Michael. Dacă nu aş fi ter - minat cartea cu o lună înainte de izbucnirea războiului, nu aş mai fi terminat-o niciodată. Mă gândeam: Această carte se adresează unui grup restrâns de cititori, dotaţi cu o sensibilitate aparte şi dispuşi să parcurgă un roman în care nu se întâmplă nimic, în care personajele nu sunt chiar personaje şi a cărui acţiune se petrece într-un oraş – Ierusalimul divizat – care nu mai există. Cu inima strânsă, am trimis manuscrisul unui editor de la Am Oved. El m-a înştiinţat cu părere de rău că această carte nu e vandabilă şi nu se potriveşte profilului cititorilor colecţiei „Biblioteca populară“, deoarece lui îi părea că seamănă, mai de - grabă, cu o carte de poezie: e scrisă cu sensibilitate, dar nu se adre sează publicului larg. Editorul s-a oferit să-mi dea câteva 7 idei pentru a îmbunătăţi cartea: de exemplu, Hanna să-l înşele pe Michael măcar o dată, sau Michael să devină un om de ştiinţă recunoscut pe plan internaţional, sau să plece împreună din Ierusalim şi să o ia de la capăt altundeva, într-un loc complet nou, poate chiar într-un kibbutz? Şi poate chiar să schimbăm titlul cărţii, din Soţul meu, Michaelîn Jurnalul Hannei? Şi de ce un nume atât de demodat – Hanna? Ar putea să o cheme Noa. Sau Ruti. Însă chiar şi fără aceste modificări, Am Oved tot ar fi acceptat să publice cartea. El nu voia decât să-mi ofere câteva teme de gândire, să-mi dea câteva idei legate de felul în care aş fi putut aduce puţină viaţă în povestea aceas ta cenuşie. Eu, pe de altă parte, am fost foarte fericit la vederea cuvin- telor „scrisă cu sensibilitate“ şi i-am dat dreptate în ceea ce priveşte problema de receptare a publicului larg. Cu toate acestea, intenţia editorului era de a scoate romanul într-un tiraj mic, însă din pricina unor probleme pe care le aveau cu o altă carte, Soţul meu, Michael a văzut în cele din urmă lu- mina tiparului în colecţia „Biblioteca populară“, în luna aprilie a anului 1968 – la aproape un an după ce a fost trimisă la editură. Spre surprinderea editorului, dar şi spre surprinderea mea, şi spre surprinderea tuturor persoanelor apropiate mie, care citiseră cartea în manuscris, Soţul meu, Michaela ajuns aproap e peste noapte un bestseller, citit atât de femei, cât şi de bărbaţi, vânzându-se în o sută treizeci de mii de exemplare numai în Israel şi în sute de mii de alte exemplare în cele două zeci şi opt de ţări în care a fost tradusă, în şaptezeci şi două de ediţii în întreaga lume. Poate că este adevărat că uneori o carte esteuni versalătocmai pentru că e provincială, şi cuprinzătoare toc maipentru că e mi ni - malistă.Poate. Îmi aduc adesea aminte de Hanna Gonen, de soţul ei, Mi - chael, de apartamentul lor întunecos, de vieţile lor cenuşii, lip - site de evenimente, îmi aduc aminte vocea Hannei poves tin du-mi la ureche, în toaleta aceea din kibbutzul Hulda, despre tristeţea ei, capcana în care-şi ducea zilele, dorinţa de a călători în ţări îndep ărtate, oraşe fremătătoare, întinderi nesfârşite, îmi aduc aminte de Hanna stând la fereastra casei ei şi privind mereu 8 în zare, spre locuri unde nu poate ajunge. Şi în adâncul inimii mele îi spun: Iată, ai călătorit deja pretutindeni, în Japonia, Coreea şi China, în Bulgaria, Finlanda şi Brazilia, oare nu te simţi puţin mai bine? Drum bun, îi spun. Şi mă întorc la ceea ce scriu acum, departe şi nu chiar atât de departe de ea. Arad 2008 Amos Oz Unu Ierusalim, ianuarie 1960 Scriu această carte deoarece oamenii pe care i-am iubit au murit. Scriu fiindcă pe când eram doar o copilă aveam atât de multă putere de a iubi, iar acum această putere a dragostei se stinge înăuntrul meu. Sunt o femeie căsătorită, în vârstă de treizeci de ani. Soţul meu este dr. Michael Gonen, geolog, un bărbat liniştit. Pe vremuri l-am iubit. Ne-am văzut pentru prima dată în clădirea Terra Sancta, în urmă cu zece ani. Eram studentă audientă la Universitatea Ebraică, iar pe atunci se mai ţineau încă prelegeri şi cursuri în clădirea Terra Sancta. Iată cum ne-am întâlnit: Într-o zi de iarnă, la ora nouă dimineaţa, m-am împiedicat de o treaptă. Un tânăr necunoscut m-a apucat de cot. I-am simţit mâna puternică şi hotărâtă. I-am văzut degetele scurte, cu unghii fine şi plate, degete palide, cu încheieturi deasupra cărora se vedeau înflorind fire de păr negru. A sărit să mă prindă. M-am sprijinit de braţul lui până ce durerea a trecut. Eram stânjenită, deoarece este ridicol să te împiedici şi să cazi în faţa unor oameni pe care nu-i cunoşti: o mulţime de ochi se întorc spre tine, privindu-te curioşi, iar pe buzele celor din jur se ci - tesc zâmbete maliţioase. Eram ruşinată şi din pricina faptului că mâna străinului celui tânăr era mare şi caldă. În timp ce mă ţi nea de cot, simţeam căldura degetelor lui trecând prin îm - pletitura din lână a rochiei albastre pe care mi-o tricotase mama. La Ierusalim era iarnă. 11 M-a întrebat dacă m-am lovit. I-am spus că probabil am făcut o entorsă, pentru că mă durea glezna. El mi-a mărturisit că dintotdeauna îi plăcuse cuvântul „glezn ă“. Şi a zâmbit. Avea un zâmbet stânjenit şi stânj enitor. Eu am roşit. Dar nu am refuzat când mi-a cerut per misiunea dea mă conduce în cafeneaua de la parterul clădirii. Piciorul mă durea. Terra Sancta era o mânăstire creştină, care fusese oferită spre folosinţa Universităţii Ebraice după ce drumul de acces către clădirile acest eia din urmă fuseseră blocate. Este o construcţie rece, cori - doar ele ei sunt largi şi înalte. Simţeam că nu mă pot concentra în timp ce îl urmam pe tânărul străin care mă ţinea de braţ. Îmi plăcea să-i ascult vocea. Nu aveam curajul să ridic ochii şi să-i privesc chipul. Îmi imaginam că are o faţă prelungă, cu obrajii supţi, şi tenul măsliniu. El a spus: — Să ne aşezăm. Am luat loc la masă, fără a ne privi. Nu m-a întrebat ce do - resc, ci a comandat două cafele, câte una pentru fiecare. Pe bunul meu tată l-am iubit mai mult decât pe orice alt bărbat din lumea aceasta. În clipa în care noua mea cuno ştinţă a întors capul spre mine, am observat că avea părul tuns foarte scurt, iar barba îi era inegală. De sub bărbie i se iveau ţepi închişi la culoare. Nu ştiu de ce mi-a sărit în ochi acest detaliu, ba mai mult, de ce l-am considerat o calitate. Îmi plăceau zâmbetul şi degetele lui, care se jucau cu linguriţa ca şi cum înăuntrul lor ar fi pulsat un suflet propriu. Iar linguriţei îi făcea plăcere atingerea lor. Dege - tele mele simţeau o dorinţă arzătoare de a-i atinge bărbia, în locul acela în care nu se bărbierise bine şi din care răsăreau ţepii închişi la culoare. Numele lui era Michael Gonen. Era student în anul al treilea la Facultatea de Geologie. Se născuse şi locuia la Hulon. — Este mult prea frig în Ierusalimul ăsta al tău. — Ierusalimul meu? De unde ştii că sunt din Ierusalim? Oooo, şi-a cerut el scuze în cazul în care greşise, deşi era con- vins că avea dreptate. Învăţase să-i recunoască pe ierusal em iţi 12