„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară şi mă simţeam esenţial vulnerabil, deşi mă ştiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care şi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă. Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult. Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.ׅ“ (Matei CĂLINESCU) „Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în ţară după un lung sau mai puţin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah? Pentru a fi pe deplin înţeleşi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim şi să încercăm să înţelegem întâmplările circumnavigaţiei noastre, înainte de prima sosire la Itaca şi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înţeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)