1 2 NEAGU M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână, aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care a dat mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie- noiembrie 1941); rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I"). în 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studii de filozofie la Sorbona. În mai 1972, capătă doctoratul de stat (docenţă) la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.). Din 1984, secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991 în 1998, profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti. E membru de onoare al Institutului de Istorie ,A.D. Xenopol" din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga" din Bucureşti. Principale lucrări publicate: ― Le droit roumain en matiere de nationalite, Paris, 1940; Demetrius Cantemir, philosophe de l'Histoire, in Revue des etudes roumaines, Paris, 1973; Civilisations et lois historiques, Essai d'etude compa-ree des civilisations, Mouton, Paris-Haga, 1975 (carte premiată de Academia Franceză) (tradusă în româneşte sub titlul Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, seria Teoria istoriei, Humanitas, 1999); Les «grands bo'iards» ont-ils constitui dans les principautes roumaines une veritable oligarchie institutionnelle et hereditaire? in Sudost-Forschungen, Band XLVI, Munchen, 1987; Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautes danubiennes dans la e premiere moitie du XIX siecle, Publications Orientalistes de France, 1989 (tradusă în româneşte sub titlul între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995, 2005); Les Aroumains (operă colectivă), Publications Langues'O, Paris, 1989; Sur unpassage controverse de Kekaumenos. De l 'origine des Valaques de Grece, in Revue roumaine 3 d'histoire, t. XXX, l-2, Bucureşti, 1991; O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999; Cum s-a născut poporul român, Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001; De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Humanitas, 2003; însemnările lui Gheorghe Milescu, roman, Humanitas, 2004. Octogenar sprinten şi entuziast ca un adolescent, Neagu Djuvara este azi una dintre cele mai fascinante figuri ale vieţii intelectuale din România. Iar cartea sa de memorii ― o bijuterie a genului. De pus alături de fabuloasele Amintiri din pribegia după 1848 de Ion Ghica, al căror titlu este, cu fină intenţie, reluat. Legat şi prin rudenie de el [...], Neagu Djuvara e încă mai aproape de acesta prin talentul de a-şi preface amintirile în halima. Mai mult decât un memorialist, el e un povestitor. Amintiri din pribegie este o carte pe care nici cel mai posmăgit cititor nu o poate lăsa din mână. Ajunge să o deschidă, şi rămâne captiv, hipnotizat de atâtea peripeţii, lumi şi personaje. [...] Această viaţă de om cum puţine au fost nu explică totuşi decât în mică măsură interesul extraordinar al memoriilor lui Neagu Djuvara. Esenţialul este arta rafinată şi voluptuoasă a povestitorului, capacitatea lui de a preface orice într-o istorie nemaipomenită şi memorabilă [...]. Scriind într-o admirabilă română, ca şi înaintaşul său fost bey de Samos, fostul consilier (şi „negru", autor de discursuri) din Republica Niger devine, prin aceste „amintiri", unul dintre cei mai importanţi scriitori români. De azi. MIRCEAIORGULESCU, O viaţă de om cum puţine au fost (Revista 22, anul XIV [684], 15 aprilie-21 aprilie 2003) 4 NEAGU DJUVARA Amintiri din pribegie (1948-1990) Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită HUMANITAS BUCUREŞTI Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE 5 Prefaţă Nu sunt adept al genului „Memorii". De aceea, nu m-am pregătit câtuşi de puţin la un asemenea exerciţiu ― de n-ar fi decât fiindcă eram conştient că participarea mea ocazională la evenimentele din veacul meu se situa la un nivel atât de modest, încât nu prezenta interes pentru istorici şi, cu atât mai puţin, pentru marele public. Originea acestei scrieri e, aşadar, accidentală. în primăvara 1995, istoricul Ştefan Andreescu, care asigura la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga" apariţia anuală a unei reviste în limba franceză, Revue roumaine d'histoire, m-a rugat insistent să dau câteva pagini despre exilul românesc de după al doilea război mondial, ca să putem participa şi noi în acea vară, în Canada, la un colocviu internaţional pe tema exilului. M-am lăsat înduplecat, şi astfel a apărut în zisa revistă {Revue roumaine d 'histoire, XXXIV, 1―2, pp. 17-53, Bucureşti, 1995) o scurtă evocare a exilului românesc, aşa cum îl trăisem eu în Franţa şi Germania între 1947 şi 1961. Luând cunoştinţă de acest articol, direcţia Editurii Albatros m- a îndemnat să transcriu în româneşte acele pagini ― amplificate, dacă se putea ― şi să adaug şi evocări din lunga mea şedere în Africa tropicală. Prins de alte ocupaţii, n-am dat 6 urmare îndată acestei invitaţii şi a trebuit o tristă împrejurare (lunga boală şi decesul fratelui meu) care să mă ţină luni de zile departe de biblioteci şi de lucrările mele în curs, ca să mă apuc, în sfârşit, de lucru. Manuscrisul a fost gata abia în mai 2001. Prima ediţie a cărţii a văzut lumina tiparului la Editura Albatros, în anul 2002. Repet, nu sunt memorii construite, chibzuite, cizelate, logic organizate, ci doar amintiri răzleţe, impresii fugare, mărturii şi mărturisiri. Să rămână numai ca o oglindă ― oglindă spartă, oglindă tulbure, brumată ― a unei îndelungi trăiri departe de ţară. Când citesc însă amintirile foştilor deţinuţi politici, ca admirabila carte a lui Ion Ioanid închisoarea noastră cea de toate zilele, sau ale luptătorilor din munţi ori zguduitoarea reconstituire a „cazului" Arnăuţoiu, realizată de Raluca Voicu, „miraculoasa" fiică a acestui erou, mă întreb cum pot eu avea obrazul să vin cu poveşti din lumea liberă, unde am fost catapultat de o providenţă ocrotitoare? Cum pot să îndrăznesc? Argumentul celor care-m-au îndemnat e că cei ocrotiţi de soartă au şi ei datoria să mărturisească ― altfel viitorimea ar fi lipsită de prea multe piese când va încerca să reconstituie puzzle-ul prezentului. M-am lăsat astfel tentat să înşir fărâme de amintiri din cei patruzeci şi doi de ani cât am pribegit prin străinătăţi, între 1948 şi 1990. Mai aveam şi alt motiv de reţinere: în acest lung răstimp, n-am ţinut nici un, jurnal intim", nu mi-am constituit nici o arhivă personală, păstrând doar la întâmplare câte o scrisoare, ici- colo, ba n-am păstrat nici măcar agendele anuale care mi-ar permite măcar să situez cu certitudine evenimentele în timp, de unde riscul de a fi „telescopat" anumite fapte şi de a fi uitat multe altele. Cititorul va fi recunoscut în titlul meu o pastişă a titlului cărţii lui Ion Ghica Amintiri din pribegia după 1848, care evocă cealaltă emigraţie, cea care a urmat înăbuşirii revoluţiei din 1848. Tinereţea-mi fusese plină de aceste amintiri, nu numai „din carte", ci şi „din gură", deoarece era opera unui unchi al mamei (fratele bunicii ei); iar alt unchi al ei, Grigore Grădişteanu, se aflase şi el printre marii exilaţi din 1848. La un nivel mai modest, străbunicul patern, Iorgu Djuvara, şi cei doi fraţi ai lui, Trandafir şi Tache, luaseră şi ei parte la acea revoluţie şi la refugiul de la Paris (de unde se întorseseră cu 7 această ortografie franco-turcească a numelui Giuvara, la o vreme când ţara noastră nu înlocuise încă întru totul alfabetul chirilic cu cel latin). Nu puteam bănui pe atunci că-mi va fi dat şi mie să iau aceeaşi cale cu un veac mai târziu. Cititorule! Nu aştepta de la mine un studiu istoric despre dias- pora pricinuită de al doilea război mondial şi de instalarea regimului comunist în România! O asemenea lucrare ar cere o trudă de ani de zile şi poate chiar o muncă de echipă, dată fiind lunga durată şi amploarea acestei noi „băjenii" ― de n-ar fi decât pentru consultarea nenumăratelor publicaţii, mai mult sau mai puţin efemere, care au luat naştere în sânul acestei diaspore. N-am avut nici răgazul şi ― mărturisesc ― nici dorinţa de a mă apuca de asemenea muncă. Vei fi poate dezamăgit, aşadar, să găseşti în aceste rânduri mai puţine fapte istorice (dar ce-i un „fapt istoric"?) decât întâmplări mărunte şi stări sufleteşti care pot stârni, ici-colo, vreun zâmbet indiferent. 8 PARTEA ÎNTÂI REFUGIAT POLITIC ÎN APUS (1948-1961) Point n 'est besoin d 'esperer pour entreprendre, Ni de reussir pour perseverer. „Nu e nevoie să ai nădejde pentru a porni, nici să izbuteşti pentru a stărui." Gând atribuit lui Wilhelm I de Orania-Nassau, zis Taciturnul (1533-1584), întemeietorul, în 1572, al dinastiei olandeze (de Orania). De la Stockholm la Paris M-am aflat la Stockholm printr-o întâmplare extraordinară, a doua zi după lovitura de la 23 august 1944. Fusesem trimis curier diplomatic de către Mihai Antonescu în chiar dimineaţa zilei de 23 august, cu instrucţiuni către ministrul nostru în Suedia, Frederic Nanu, de a relua negocierile cu ambasadoarea sovietică, Aleksandra Kollontay. Negocierile (demarate ― amănunt important ― de sovietici în decembrie 1943, cu interdicţia de a le divulga anglo-americanilor) rămăseseră în suspensie de mai bine de două luni şi jumătate, fiindcă mareşalul Antonescu nu se hotărâse, înainte de spargerea frontului, la 19-20 august, să accepte propunerile sovietice de la Stockholm, cu toate că erau, printr-o dibăcie machiavelică a sovieticilor, aparent mai favorabile decât condiţiile convenite, cu 9 reprezentanţii opoziţiei, de către cele trei puteri întrunite la Cairo ― Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie ―, condiţii de altfel doar propuse, şi nu definitiv acceptate de Uniunea Sovietică. Prin urmare, guvernul Antonescu s-a decis să reia contactul cu Stockholm abia în ziua de 21 sau de 22 august. Din acel mesaj verbal, am realizat dramatica urgenţă a misiunii care mi se încredinţase în dimineaţa de 23 august 1944. „Numărul doi" al regimului, Mihai Antonescu ― care avea, întâmplător, acelaşi patronimic cu al mareşalului ―, m-a chemat la el în noaptea de 22 spre 23 august şi, la cererea mea, mi-a explicat îndelung motivele întârzierii răspunsului nostru la propunerile sovieticilor1. Însă lovitura de teatru din după-amiaza zilei de 23 august (arestarea Antoneştilor la Palatul Regal şi inversarea alianţelor) avea să anuleze obiectul misiunii mele. În momentul acelor dramatice evenimente de la Palatul Regal, mă aflam, în zbor, pe undeva între Bucureşti şi Berlin. Trec repede peste amănuntele tragicomice ale nopţii petrecute la Berlin, în acel Berlin care, văzut din avion, apărea ca o uriaşă grămadă de ruine. O clipă, am văzut sub mine, prin lucarna avionului, ceva ca o masă de măsele cariate. La aeroportul Tempelhof din mijlocul oraşului, nu 1 O copie a dării de seamă a acestei audienţe, redactată de mine la Stockholm pe 24 august 1944, poate fi consultată la Fondul Român al Universităţii din Stanford (California). 10